Barajul de la Bicaz este unul dintre cele mai vizitate locuri din tot județul Neamț, impresionând prin dimensiunile sale. Este prima construcţie de acest tip ridicată în România printr-un imens efort uman care a durat 10 ani (1950-1960).
Construirea unui baraj pe Bistrița a fost visul inginerului Dimitrie Leonida, care a pus la punct proiectul hidrocentralei de la Stejaru, construcție care urma să producă energie electrică pentru toată Moldova, cu ajutorul apelor Bistriței.
Peste 18.000 de oameni, printre care militari, deținuți politici sau locuitori de pe Valea Bistriței, obligați de regimul comunist, au lucrat la ridicarea barajului de la Bicaz, a tunelului de aducţiune şi a uzinei electrice de la Stejaru. S-au construit locuințe de tip baracă, în cartierele Dodeni și Ciungi, cantine, dar și un spital de șantier pentru cei organizați în colonii de muncă.
Cele mai grele și mai periculoase munci erau distribuite preoților, intelectualilor sau „chiaburilor” și constau în săpatul, dislocarea și transportul sterilului cu vagoneți, astfel în timpul lucrărilor se produceau frecvent accidente datorate lipsei de experienţă şi a condiţiilor de lucru. La temelia barajului au fost excavaţi aproximativ 1.300.000 metri cubi de stâncă care ţin piept pentru 1,2 miliarde de metri cubi de apă.
Barajul Bicaz are înălţimea de 127 metri şi este cel mai mare baraj de greutate de pe râurile interioare ale României, fiind depăşit de Porţile de Fier I şi al treilea dintre cele mai înalte baraje din ţară. Este al 9-lea baraj de greutate, ca înălţime, din Europa.
Construcția este formată din 30 de ploturi (blocuri) separate prin rosturi etanşate în amonte cu pene de beton armat şi cupru.
Corpul barajului este străbătut de galerii, puţuri de aerisire şi nişe de vizitare. În încăperile special amenajate sunt instalaţii de acţionare şi comandă, echipamente de urmărire şi comportare a fiecărui element. Au fost strămutaţi 18.760 de oameni (aproape 2300 de gospodării din 20 de sate) pentru a închide barajul şi pentru a se forma lacul de acumulare.
Unii au preferat să nu-și părăsească locurile natale și au demontat casele bucată cu bucată, iar acolo unde s-a putut, le-au reclădit mai sus, departe de apele lacului care urma să vină.
Cimitirele au fost strămutate și transportate pe ”Drumul Morților”, copacii au fost tăiaţi, iar construcţiile demolate, uneori chiar prin dinamitare.
În satul Hangu singura clădire ce nu a putut fi dinamitată complet a fost Biserica Hangu (construită din beton armat cu șină luată de la o cale ferată dezafectată), a cărei rămasițe se văd atunci când apele lacului sunt secate, în verile secetoase sau iernile geroase. Se spune că cei care au încercat să o dinamiteze, au fost urmăriți până la moarte de un blestem. În incinta barajului există un seismograf de mare precizie, care înregistrează cele mai mici trepidații ale mașinilor grele care traversează zona.
Corpul barajului este străbătut de galerii, puţuri de aerisire şi nişe de vizitare, iar în încăperile special amenajate sunt instalaţii de acţionare şi comandă, echipamente de urmărire şi comportare a fiecărui element.
Proiectat să reziste unui cutremur cu o magnitudine de 9.5 grade pe scara Richter, barajul de la Bicaz nu s-a confruntat niciodată cu probleme și a trecut cu bine de marele cutremur din 4 martie 1977.
Scenariul legat de ruperea barajului de la Bicaz în cazul unei avarii este echivalent cu un dezastru, cu breşă de 75% pe lăţime şi înălţime, unda de viitură ar atinge la Piatra-Neamț (la Barajul Bâtca Doamnei) 19,5 metri.
Casa „Alexandru Vlahuță” de la Agapia este un mic muzeu memorial înființat în casa în care a locuit scriitorul Alexandru Vlahuță (1858-1919). Locuința a fost construită din lemn în anul 1885, în apropiere de Mănăstirea Agapia (județul Neamț).
Mitropolia Moldovei și Sucevei a efectuat lucrări de consolidare și restaurare a casei în care a locuit scriitorul. În anul 1963, în această casă a fost organizată o expoziție memorială care cuprinde mobilier original și obiecte personale ale familiei Vlahuță, precum și fotografii, scrisori și cărți care relevă aspecte semnificative din viața și creația cunoscutului scriitor.
În prezent, în pridvorul casei sunt organizate cenacluri literare.
Mănăstirea Agapia este aşezată pe valea pârâului Agapia şi este străjuită din toate părţile de munţi înalţi şi păduri seculare, iar în partea de jos, de livezi şi grădiniţe cu flori, ce împodobesc casele şi curţile călugăriţelor, constituind un peisaj pitoresc. Frumoasa mănăstire este împodobită spre nemurire de sfinţii pictaţi de Nicolae Grigorescu între anii 1858 – 1861.
Această mănăstire din Neamț este singura așezare monahală din țară care poartă numele de „dragoste creștină" - grecescul „agapis". Se spune că mănăstirea și-a preluat numele de la Sihastrul Agapie care, conform tradiției, ar fi ridicat în secolul al XIV-lea, în această zonă retrasă a Neamțului, o bisericuță din lemn. Numele acestui călugăr a fost preluat apoi și de munții care înconjoară mănăstirea, dar și de pârâu și de așezarea din vale.
COLECȚIA MĂNĂSTIREASCĂ DE LA AGAPIA
In anul 1927, s-a infiintat in cadrul Manastirii Agapia cel dintai muzeu manastiresc care cuprinde nu numai obiecte de cult si arta religioasa, ci si obiecte de arta laica: tesaturi, cusaturi, sculpturi in lemn, podoabe si alte obiecte de arta provenite din diferite zone ale tarii. Expozitia muzeului de la Manastirea Agapia s-a amenajat in 4 sali spatioase si 2 sali de trecere iar exponatele au fost selectate si potrivite pe tematica colectiei. Veti gasi aici lucrarile originale ale celebrului pictor Nicolae Grigorescu.
Foto via https://viziteaza-romania.com/
Situată din punct de vedere jurisdicţional-administrativ în cadrul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei-Arhiepiscopia Iaşilor şi din punct de vedere geografic în judeţul Neamţ, Mănăstirea Varatic constituie una dintre cele mai cunoscute şi vizitate monumente ale acestui judeţ şi totodată cea mai mare aşezare monahală feminină din ţara noastră. Aceasta a fost fondată de maica Olimpiada în anul 1785.
Amplasată într-un cadru natural deosebit, la o altitudine ce nu depăşeşte 460m, într-o mică depresiune flancată la miazănoapte de dealul Filiorul, la apus de înalta culme Dealul Mare, iar la miazănoapte de scunde coline, Varaticul se bucură de o climă blândă de-a lungul întregului an, fapt care a împrimat probabil şi denumirea locului. Peisajul specific zonei submontane - cu pajişti întinse şi păduri dese de brad este îmbogăţit de modestele case mănăstireşti, risipite de-a lungul unor înguste sau mai generoase poteci şi învăluite de flori şi livezi roditoare, în mijlocul cărora se înalţă zveltă silueta bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, secondată bisericuţe „Sf.Ioan Botezătorul” şi „Schimbarea la Faţă”.
Toate aceste elemente concură la farmecul blajin al acestei aşezări monahale, veritabil sat mănăstiresc, care este „pe de-o parte o prelungire a satului românesc, o punte de legătură între lumea de dincolo de hotarele acestei aşezări şi aceea care a acceptat voturile monahale, iar pe de alta, o deschidere spre lume, spre viaţă, spre semeni.”
Vatră monahală, relativ nouă, datând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Varaticul continuă firul monastic a două aşezări mănăstireşti mai vechi - Boiştea şi Topoliţa. Dacă mănăstirea Boiştea, apare menţionată întâia oară într-o „carte” a domnitorului Ştefan al II-lea, datată 6 iunie 1446, în schimb mănăstirea Topoliţa ia naştere prin fenomenul „roirii monahale”, constând în strămutarea monahiilor de la Boiştea, pe la jumătatea secolului al XVI-lea.
