Mănăstirea Almaș
ATRACȚII ÎN JUDEȚ
Despre
Mănăstirea „Tuturor Sfinţilor” din Almaş este zidită pe locul unei mai vechi aşezări monahale a cărei obşte s-a statornicit în ţinuturile Neamţului încă din secolul al XVII-lea, sub conducerea sihastrului Vasile Almaş. Din vechile construcţii se mai păstrează turnul-clopotniţă, care în trecut proteja intrarea în incintă, şi o căsuţă de tip ţărănesc, din anul 1725, care adăposteşte astăzi un paraclis închinat Sfântului Nicolae.
Ctitorirea schitului
Ctitorii acestui aşezământ monahal sunt familia Vasile şi Maria Almaş, ciobani din Ţara Haţegului, ajunşi aici din cauza asupririi conducătorilor maghiari din Transilvania, care îi sileau pe români să-şi părăsească dreapta credinţă ortodoxă strămoşească.
În anul 1659, evlaviosul cioban Vasile Almaş, ajutat de ţăranii răzeşi, ridică un paraclis din lemn, închinat Sfântului Nicolae, pentru oficierea slujbelor religioase. În paraclis au fost instalate icoanele mari şi iconostasul de la biserica din satul natal, de unde fuseseră nevoiţi să plece în pribegie. Icoanele se păstrează astăzi în muzeul mănăstirii.
Nu la multă vreme, paraclisul ridicat de Vasile Almaş va fi distrus într-un raid al tătarilor, în care este ucisă şi Maria Almaş, soţia ctitorului. Rămas văduv, Vasile Almaş a mers la Mănăstirea Neamţ, unde a fost tuns în monahism şi hirotonit întru ieromonah, cu numele Vasile.
În anul 1715, locaşul cu hramul Sfântul Nicolae a fost reclădit, tot din lemn, de doamna Ecaterina Cantacuzino, soţia spătarului Iordache Cantacuzino. Schitul de călugări din Almaş a funcţionat până în anul 1821, când a fost prădat de eterişti, iar călugării au fost schingiuiţi şi alungaţi.
Zidirea noii biserici şi obştea de maici
Anul 1821 marchează zidirea noii biserici din piatră, ctitoria familiei logofătului Balş, cu hramul „Duminica Tuturor Sfinţilor”. Ctitoria acestora a fost continuată prin zidirea pronaosului, de către domnitorul Constantin Mavrocordat, care înzestrează mănăstirea cu o serie de proprietăţi şi moşii.
Biserica mănăstirii, în formă de cruce, are trei turle, aşezate pe axa est-vest, cea din mijloc fiind mai înaltă. La miazăzi şi la miazănoapte, altarul are două pridvoare (veşmântarul şi un procomidiarul). Catapeteasma şi mobilierul sculptat din lemn de stejar au fost realizate de către meşterii locali Vasile Gaman, Gheorghe Ursu şi Moroiu Constantin.
Începând tot cu anul 1821, schitul a fost populat cu o obşte de maici, având ca stareţă pe maica Glafira Holban, iar mai apoi pe monahia Suzana Ştefănescu, sora episcopului Melchisedec Ştefănescu al Romanului, originar din partea locului.
În decursul vremii, în ciuda opresiunilor şi a dispoziţiilor din timpul regimului fanariot, în acest sfânt locaş nu s-a ţinut niciodată slujbă în limba greacă.
Moarte şi înviere în veacul XX
În urma Decretului 410, din anul 1959, maicile din Schitul Almaş au fost nevoite să plece la Mănăstirile Agapia şi Văratec, iar schitul a fost închis pentru aproape 30 de ani.
Pe 12 ianuarie 1987, prin hotărârea 26 a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, a fost reînfiinţat Schitul Almaş, cu obşte de monahi, subordonat Mănăstirii Horaiţa. După reînfiinţare, primul stareţ a fost vrednicul arhimandrit Zenovie Ghidescu. Odată cu reînfiinţarea au început şi lucrările de reconstrucţie a schitului şi a dependinţelor acestuia.
Prin hotărârea 5057, din 22 iunie 1990, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ridicat Schitul Almaş la rangul de mănăstire, având ca stareţ pe arhimandritul Laurenţiu Niță.
Între anii 1988-1995, biserica mănăstirii a fost zugrăvita în frescă, de către pictorii Moroşanu, Bratiloveanu şi Stancu din Suceava. Biserica mănăstirii a fost sfinţită la data de 1 octombrie 1995 de către Preafericitul Părinte Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Cu această ocazie, biserica a primit și al doilea hram, Acoperământul Maicii Domnului.
Sursa informațiilor și a fotografiilor: www.doxologia.ro
Sursa informațiilor și a fotografiilor: www.doxologia.ro