Barajul de la Bicaz este unul dintre cele mai vizitate locuri din tot județul Neamț, impresionând prin dimensiunile sale. ┄ Este prima construcţie de acest tip ridicată în România printr-un imens efort uman care a durat 10 ani (1950-1960). Construirea unui baraj pe Bistrița a fost visul inginerului Dimitrie Leonida, care a pus la punct proiectul hidrocentralei de la Stejaru, construcție care urma să producă energie electrică pentru toată Moldova, cu ajutorul apelor Bistriței. Peste 18.000 de oameni, printre care militari, deținuți politici sau locuitori de pe Valea Bistriței, obligați de regimul comunist, au lucrat la ridicarea barajului de la Bicaz, a tunelului de aducţiune şi a uzinei electrice de la Stejaru. S-au construit locuințe de tip baracă, în cartierele Dodeni și Ciungi, cantine, dar și un spital de șantier pentru cei organizați în colonii de muncă. Cele mai grele și mai periculoase munci erau distribuite preoților, intelectualilor sau  „chiaburilor” și constau în săpatul, dislocarea și transportul sterilului cu vagoneți, astfel în timpul lucrărilor se produceau frecvent accidente datorate lipsei de experienţă şi a condiţiilor de lucru. ┄ La temelia barajului au fost excavaţi aproximativ 1.300.000 metri cubi de stâncă care ţin piept pentru 1,2 miliarde de metri cubi de apă. Barajul Bicaz are înălţimea de 127 metri şi este cel mai mare baraj de greutate de pe râurile interioare ale României, fiind depăşit de Porţile de Fier I şi al treilea dintre cele mai înalte baraje din ţară. Este al 9-lea baraj de greutate, ca înălţime, din Europa. Construcția este formată din 30 de ploturi (blocuri) separate prin rosturi etanşate în amonte cu pene de beton armat şi cupru. Corpul barajului este străbătut de galerii, puţuri de aerisire şi nişe de vizitare. În încăperile special amenajate sunt instalaţii de acţionare şi comandă, echipamente de urmărire şi comportare a fiecărui element. ┄ Au fost strămutaţi 18.760 de oameni (aproape 2300 de gospodării din 20 de sate) pentru a închide barajul şi pentru a se forma lacul de acumulare. Unii au preferat să nu-și părăsească locurile natale și au demontat casele bucată cu bucată, iar acolo unde s-a putut, le-au reclădit mai sus, departe de apele lacului care urma să vină. Cimitirele au fost strămutate și transportate pe ”Drumul Morților”, copacii au fost tăiaţi, iar construcţiile demolate, uneori chiar prin dinamitare. În satul Hangu singura clădire ce nu a putut fi dinamitată complet a fost Biserica Hangu (construită din beton armat cu șină luată de la o cale ferată dezafectată), a cărei rămasițe se văd atunci când apele lacului sunt secate, în verile secetoase sau iernile geroase. Se spune că cei care au încercat să o dinamiteze, au fost urmăriți până la moarte de un blestem. ┄ În incinta barajului există un seismograf de mare precizie, care înregistrează cele mai mici trepidații ale mașinilor grele care traversează zona. Corpul barajului este străbătut de galerii, puţuri de aerisire şi nişe de vizitare, iar în încăperile special amenajate sunt instalaţii de acţionare şi comandă, echipamente de urmărire şi comportare a fiecărui element.  Proiectat să reziste unui cutremur cu o magnitudine de 9.5 grade pe scara Richter, barajul de la Bicaz nu s-a confruntat niciodată cu probleme și a trecut cu bine de marele cutremur din 4 martie 1977. Scenariul legat de ruperea barajului de la Bicaz în cazul unei avarii este echivalent cu un dezastru, cu breşă de 75% pe lăţime şi înălţime, unda de viitură ar atinge la Piatra-Neamț (la Barajul Bâtca Doamnei) 19,5 metri.

Biserica de lemn din Bicazu Ardelean a fost construită în anul 1692 și poartă hramul „Sfântul Dumitru”. Aceasta se află la 1500 metri de centrul comunei, pe şoseaua Bicazu Ardelean Telec – Toşorog – Tulgheş. Frumoasa bisericuță este construită din lemn de tisă, iar bârnele sunt încheiate în „coadă de rândunică” cu ajutorul cuielor de lemn. Planul bisericii este în formă de cruce, având un turn clopotniţă. Biserica este acopcoperită cu draniţă. Biserica este pictată în întregime în stil bizantin de un pictor anonin. Pictura este realizată pe pânză de in, lipită cu răşină naturală de bârne, peste care s-a aplicat o emulsie făcută din lapte, brânză şi var. De remarcat în pictură sunt scenele: „răpirea lui Ilie la cer”, „hora serafimilor”, „crearea omenirii”, „chipul morţii”, etc. În trecut, biserica a servit pentru menţinerea spiritului românesc ortodox, fiind la răscrucea drumurilor dintre Moldova şi Transilvania.

Biserica "Sf. Gheorghe" din Ștefan cel Mare este o biserică ortodoxă, ctitorită în anul 1636 de către domnitorul Vasile Lupu, în satul Șerbești (azi satul Ștefan cel Mare din județul Neamț). Ea a suferit modificări în 1922.  Lăcașul de cult se află pe un platou care domină partea estică a satului, fiind înconjurat de o incintă cuprinzătoare, împrejmuită cu puternice ziduri de piatră. Biserica a fost inclusă pe Lista Monumentelor Istorice din județul Neamț din anul 2004. În decursul timpului, Biserica "Sf. Gheorghe" din Ștefan cel Mare a beneficiat de donații de obiecte de cult sau de alte odoare din partea stăpânilor moșiei, în principal a boierilor cantacuzini. Printre odoarele de preț care se află în patrimoniul parohiei sunt de menționat următoarele:  • un potir de argint poleit cu aur, având gravată următoarea inscripție: "Io Cantacuzino vel Spătar, leat 1767" În curtea biserici, în apropiere de peretele sudic al lăcașului de cult, se află două morminte vechi, având deasupra lor monumente funerare de o valoare artistică remarcabilă. Unul dintre morminte este al prințului Alexandru Ilie Cantacuzino, decedat la Karlsbad (azi orașul Karlovy Vary din Cehia) în 1859 și reînhumat la Șerbești zece ani mai târziu, de către soția sa, prințesa Elena Cantacuzino. Iar al doilea mormânt are deasupra sa un obelisc cu o cruce de fier în vârf; pe soclu se află gravată o inscripție aproape ilizibilă și deasupra sa, vulturul bicefal (stema familiei Cantacuzino), sculptat în altorelief.

În localitatea Cârligi se află biserica parohială, fostă mănăstire grecească, clădită la 1827. Tradiţia spune că şi Ştefan cel Mare ar fi clădit pe aceste locuri o biserică din lemn, între anii 1457-1459, care mereu a fost renovată, dar probabilitatea e destul de mică. Biserica este construită din piatră şi cărămidă pe o suprafaţă de 300 mp. Acoperişul este din tablă galvanizată. Construcția este în genul acelor lăcaşuri de cult care la nevoie pot sluji şi ca mijloc de apărare, biserica de la Cârligi prezintă izbitoare similitudini cu cea de la "Palatul Cnejilor", având planul în formă de cruce şi turnul-clopotniţă alipit pe latura de V, asemenea bisericilor din secolul al XVII-lea. Ca şi la Şerbeşti, absidele laterale sunt marcate la exterior prin rezalite dreptunghiulare, în timp ce absida altarului are formă semicirculară. Clopotniţa este situată deasupra pridvorului, care e acoperit cu o calotă sferică şi are spre S o deschidere crenelată ce trădează (ca şi la "Palatul Cnejilor") unele caracteristici defensive ale construcţiei. La intrarea în biserică, mai precis în pronaos se află înmormântat fiul boierului Costache  Rosetti, Ioan Cantacuzino, decedat la 17 noiembrie 1830. Găsim câteva menţiuni despre faptul că lăcaşul de cult a fost refăcut de boierul Ion Cantacuzino al cărui mormânt se află în interiorul bisericii.

Biserica a fost construita in centrul localitatii Roznov, chiar in zona parcului, intre 1884 si 1892 de catre colonelul Gheorghe Ruset Roznovanu. Cladirea are forma unei cruci cu bratele egale, fiind cu piatra la exterior, ceea ce ii confera o nota austera si de masivitate. Acoperisul suprainaltat este dominat de o turla bulbata, specifica bisericilor rusesti, si bogat ornamentata cu trei siruri de acolade in piatra, ale caror dimensiuni descresc spre baza turlei. Temelia inalta a permis construirea unui subsol spatios care indeplineste functia de cripta funerara, adapostind mormintele familiei Roznovanu, iar absidele laterale, de forma semicirculara, prezinta cate trei ferestre cu chenare de piatra in relief si timpane cu acolade trilobate. Intrarea in biserica se face intr-un mod solemn, scarile de piatra fiind deosebit de elegante. Din prindvorul bisericii se intra direct in naosul spatios. Catapeteasma bisericii este si ea unica, aceasta fiind lucrata la Moscova, din bronz aurit, intre anii 1890-1892. Pictura in fresca a interiorului a fost lucrata intre anii 1913-1915, de Costin Petrescu. Deosebit de autentice sunt lucrate si tablourile votive ale ctitorilor, in care sunt infatisati colonelul Roznovanu, sotia lui, Alexandrina Ruset Roznovanu, si fiul lor. Bine de stiut: Pe un iconostas din dreapta naosului se afla doua icoane daruite lui Roznovanu de marele duce Pavel Alexandrovici si de tarul Nicolae al II-lea. O alta icoana, imbracata in argint, a fost donata de Leon Urusov, ambasador al Rusiei in mai multe tari europene, iar printre cartile de cult din patrimoniul bisericii se afla si o Evanghelie din 1644 scrisa in slavona. Sursa informațiilor: www.locuridinromania.ro

DESCRIERE GENERALĂ Cabana Dochia este situata în zona superioară a masivului Ceahlau, pe platou, la altitudinea de 1750 m, între vîrfurile Lespezi (1805 m) şi Bîtca Gheodon (1845 m). Are o poziţie dominantă, cu vizibilitate totală spre est, sud-est şi sud, şi este principala cabană a Masivului Ceahlău, fiind singura bază de cazare la mare altitudine. Construcţia cabanei a început în primăvara anului 1913 şi a fost finalizată în toamna aceluiaşi an. Este prima cabană turistică construită în Carpaţii Răsăriteni. De-a lungul anilor a fost extinsă în repetate rânduri, iar capacitatea de cazare s-a mărit treptat. Ca urmare a deteriorării grave a adăpostului montan în timpul primului război mondial, au fost efectuate importante lucrări de restaurare. La 6 august 1922, cu ocazia sărbătoririi Ceahlăului (Ziua Muntelui cum spun localnicii), refăcută, cabana cuaproximativ 30 de locuri, a fost pusă din nou la dispoziţia drumeţilor, de astă dată pentru un timp îndelungat. La inaugurare au fost prezente 606 persoane. Următoarea refacere a cabanei a avut loc în anul 1946, iar în anii 1958–1959 a fost extinsă pentru a putea primi mai mulţi turişti (120 locuri). Încăperi vechi au fost completate cu altele noi, cu ziduri din piatră fixată cu mortar şi a fost introdusă lumina electrică. În anul 1962 cabana putea găzdui 150 turişti la priciuri. În anii 1984-1988, capacitatea şi condiţiile de confort ale cabanei au crescut prin adăugarea unei noi aripi, cu trei niveluri. ┄ TESTIMONIAL SCRIS DE ALEX FILIP Cazarea – Cabana Dochia dispune de camere de 6, 7 sau 14 persoane, cu baia la comun pe hol, unde tariful este de 85 lei/pers. În studenție am stat în ele și chiar a fost distractiv. Partea bună e că există și 8 camere de 4 persoane, cu baie proprie, tariful fiind de 400 lei/cameră/noapte. Camerele sunt simple, curate și bine încălzite. Ca sfat aici, când rezervați, cereți o cameră la etaj, asta ca să aveți parte și de un balcon de unde puteți admira direct răsăritul, așa cum și eu am făcut-o. Restaurant – În ciuda altitudinii la care se află, restaurantul cabanei este foarte variat. Pe site-ul cabanei găsiți și puteți răsfoi meniul. Din punctul meu de vedere, tarifele sunt rezonabile, știind cât de greu e de aprovizionat acest loc, plus că nu e plină cabana chiar tot timpul. Poate de la foame sau de la poftă, însă aici am mâncat o mămăligă cu brânză și smântână cum nu mai mâncasem de multă vreme. Dotări & Facilități – E bine de știut că Dochia a fost renovată recent, fața cabanei fiind nou-nouță. La interior diferențele sunt evidente doar în zona de restaurant și mai puțin în zona de cazare. Noutatea este că între timp au apărut câteva facilități noi și menționez sauna și ciubărul. Din păcate, noi nu ne-am putut bucura de ele, fiindcă erau închise, dar voi poate aveți mai mult noroc.

Vasile Manolachi, șeful Serviciului Voluntar pentru Situații de Urgență din cadrul Primăriei Tazlău, este omul iubitor de tradiții care a reușit să adune o colecție de obiecte gospodărești vechi, într-o casă de pe strada Mocăniței. În curte, lângă casa mică din lemn, pe temelie de piatră, cu prispă și două odăi, mai este un corp, făcut mai târziu, când familia care a deținut proprietatea s-a mărit cu 5 copii. După ani de zile, în care cele două căsuțe n-au fost locuite, Vasile Manolachi a făcut curățenie și a început amenajarea unui viitor muzeu al satului, care încă nu are un nume oficial. I-ar plăcea să-i spună ”Casa bunicii”, cum de altfel și arată. ”Casa veche” are pe peretele din spate un jug pentru vaci și unul pentru boi, potcoave de iarnă, un clește (mucarniță) care se introducea în nările vitei, ca să stea la potcovit, un ciocan de bătut pene pentru despicat bușteni, o țesală, o greblă din lemn, bidineaua din păr de porc nelipsită din nicio gospodărie și, bineînțeles, lopata pentru cuptor și lingura pentru învârtit în magiun. Pe prispă sunt zolitoarele (arhaicele mașini de spălat), coveți, o mașină de tors și o oală pentru sarmale. Înăuntru, spațiul cel mai generos este ocupat de un război de țesut, făcut din bucăți primite de la mai mulți săteni. Este funcțional și copiii vor putea vedea, pe viu, cum se făceau țoalele din cordele și covoarele. Anișoara Luca și mama ei, despre care am scris aici, le vor explica participanților la tabără fiecare operațiune în parte și le vor descrie piesele războiului. Sursa informațiilor și mai multe detalii găsiți AICI. IMPORTANT: Pe Google Maps locația apare pe strada Ecoului, aflată în proximitatea străzii Mocăniței.  Locația poate fi vizitată de către publicul larg. Pentru mai multe detalii privind programul de vizitare, poate fi contactat dl. Vasile Manolachi la numărul de telefon: 0728 105 828.

Casa „Alexandru Vlahuță” de la Agapia este un mic muzeu memorial înființat în casa în care a locuit scriitorul Alexandru Vlahuță (1858-1919). Locuința a fost construită din lemn în anul 1885, în apropiere de Mănăstirea Agapia (județul Neamț). Mitropolia Moldovei și Sucevei a efectuat lucrări de consolidare și restaurare a casei în care a locuit scriitorul. În anul 1963, în această casă a fost organizată o expoziție memorială care cuprinde mobilier original și obiecte personale ale familiei Vlahuță, precum și fotografii, scrisori și cărți care relevă aspecte semnificative din viața și creația cunoscutului scriitor.  În prezent, în pridvorul casei sunt organizate cenacluri literare.

In comuna Tazlau din judetul Neamt se afla casa memoriala in care s-a nascut si a locuit  doctorul si scriitorul Ioan I. Mironescu. Aceasta a fost amenajata in anul 1969 ca muzeu si expozitie permanenta cuprinzand obiecte personale, fotografii, schite, carti si mobilier care au apartinut acestuia. Casa din Tazlău era, cu mult timp în urmă, și locul de întâlnire și relaxare spirituală al multor personalități marcante ale culturii Romanesti din jurul revistei ”Viața românească”, printre care amintim: Mihail Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu, Panait Istrati, George Topârceanu, Otilia Cazimir, Păstorel Teodoreanu, Ionel Teodoreanu, etc. Prieten bun cu George Toparceanu, Mihail Sadoveanu si Panait Istrati, I. I. Mironescu a fost apreciat ca om, ca medic dar si ca scriitor. Pentru a-l cunoaste mai bine, Mihail Sadoveanu scrie o pretioasa informatie si ne trimite spre locul care ii era cel mai drag scriitorului, si anume: “Viata lui nu era Universitatea, practica de medic excelent, politica si literatura, viata lui era satul parintesc”. De-a lungul timpului sora scriitorului, Lina Donea, a organizat in aceasta casa numeroase activitati culturale cum ar fi: sedinte ale cercului literar sau sezatori. Muzeul a fost amenajat cu initiativa si contributia fiicei scriitorului, Rodica Mironescu, care a reusit sa recupereze de la rudele acestuia unele documente, scrisori de familie, insemnari ale autorului, carti si fotografii. Expozitia cuprinde 2 sali in care s-a urmarit reconstituirea unei farame din modul de viata al Tazlaului interbelic. Astfel, a fost reconstruita camera de lucru a scriitorului cu mobilierul originar, obiectele personale, biblioteca, imagini din activitatea sa medicala. Decorul și zona comunei Tazlău unde se află situată casa doctorului si scriitorului Ioan Mironescu, este unul foarte frumos! Inconjurată de munti si brazi, puternic ozonificată si leganata de scrugerea involburata a raului Tazlau, este ideală pentru relaxare sau pentru a petrece o vacanța departe de stresul cotidian! IMPORTANT: E bine de știut că locația e închisă temporar, dar puteți contacta gazdele pentru a verifica dacă a fost redeschisă casa memorială. Oricum ar fi, de la exterior poate fi admirată frumoasa construcție în stil tradițional.

La intrarea în oraşul Târgul-Neamţ, în localitatea Humulești, se poate vizita frumoasa casă memorială a cunoscutului și carismaticului scriitor român, Ion Creangă. Și această atracție e de neratat dacă vizitați zona Târgului. Casa memorială este situată pe strada ce poartă acum numele marelui scriitor. La câteva sute de metri, în lateralul casei, se află „Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte cu mâhnire Cetatea Neamţului de atâtea veacuri”, după cum avea să rememoreze Ion Creangă în „Amintiri din copilărie”. Casa a fost construită în anul 1830 de Petre Ciubotariu, bunicul din partea mamei scriitorului.  În anul 1835, fiul acestuia, Ştefan Ciubotariu, s-a căsătorit cu Smaranda Creangă, de loc din Pipirig, iar ca dar de nuntă au primit această casă. Într-o formulă expozițională îmbogățită, muzeul invită vizitatorii într-o lume a „Amintirilor din copilărie” sugestiv creionată prin bunurile culturale etalate în interiorul și exteriorul casei. Materialele expoziționale complementare constând în panouri foto-documentare, ecran touchscreen și reproduceri fotografice, aflate în curtea interioară și în spațiul expozițional nou construit evidențiază biografia și opera marelui scriitor humuleștean, valoarea etnografică a locuinței, și ocupațiile și meșteșugurile practicate în lumea satului tradițional din secolul al XIX-lea. Noua expoziție permanentă, datorită lucrărilor de restaurare, respectă pe deplin specificul locuinței tradiționale de la jumătatea secolului al XIX-lea. Martor tăcut al vremurilor, imobilul păstrează în linii mari compartimentarea inițială. Potrivit mărturiilor lăsate de autorul capodoperei „Amintiri din copilărie” și a descrierilor din prima jumătate a secolului al XX-lea, casa avea o cămară din care se urca în pod, o tindă și o cameră de locuit, aceasta din urmă fiind organizată după specificul interiorului caselor țărănești din acea perioadă: sobă mare cu cuptor de dormit, culme pe care atârnau hainele de sărbătoare, ladă de zestre, laviță pentru șezători, icoane vechi, ștergare la ferestre, iar în mijloc, uneltele de țesut și tors. După donația din 1944 a Sofiei Grigoriu, nepoata de soră a junimistului, prin care casa în care a copilărit scriitorul humuleștean a intrat în proprietatea „Asociației Generale a Învățătorilor din România”, s-au făcut primele demersuri pentru amenajarea locuinței ca muzeu. Începând din 1951, scopul acestei intituții de cultură a fost și va rămâne și de acum înainte acela de a cultiva memoria renumitului scriitor.

Casa memorială „Mihail Sadoveanu”, aflată lângă Schitul Vovidenia și în apropierea Mănăstirii Neamț, a fost înființat în anul 1964, în casa arhierească ridicată în 1937 pentru Mitropolitul Visarion Puiu. Ulterior, clădirea ajunge în administrarea Mitropoliei, care o pune la dispoziția lui Sadoveanu pentru a-i servi drept casa de creație și recreere. Aici scriitorul își petrecea verile și sărbătorile alături de membri ai familiei sale, de prieteni și personalități culturale si politice ale vremii. Între cei care au poposit la Vovidenia ca oaspeți ai scriitorului se numără Maria Tănase, Emil Bodnăraș și Gheorghe Gheorghiu-Dej. Astăzi în muzeu pot fi văzute numeroase obiecte ce i-au aparținut scriitorului (îmbrăcăminte, arme de vânătoare, unelte de pescuit, integrala operei sadoveniene ce include și ediții princeps.). Muzeul se află in prezent în grija viețuitorilor de la schit. „Cântă toaca la Vovidenie în trei soroace; pentru monahi, pentru munţi, pentru singurătăţi, pentru păduri şi fiare şi parcă printr-o fină adiere se pune în armonie cu toate, cu tot ce o înconjoară şi cu Dumnezeu” descria Mihail Sadoveanu acest cadru idilic.

Unul dintre locurile care păstrează vie amintirea poetei Veronica Micle (1850-1889) este casa memorială din Târgu-Neamţ, situată în vechea vatră a oraşului, pe drumul care duce către Cetatea Neamţ. Construită de către Mănăstirea Neamţ pe la anul 1834, spre a folosi ca mitoc şi şcoală pentru călugări, clădirea a fost cumpărată în anul 1850 de Ana Câmpeanu (mama Veronicăi Micle), care a venit aici din Năsăud, după moartea soţului, împreună cu cei doi copii ai ei, Veronica şi Radu. Nu ştim care au fost motivele pentru care Mănăstirea Neamţ a vândut această casă, dar este cert faptul că la 10 august 1850, Ana Câmpeanu devine proprietara acestui imobil, aşa cum o arată şi actul de vânzare-cumpărare. Sursa informațiilor și mai multe detalii găsiți pe http://cmvmtn.muzeu-neamt.ro/ PROGRAM DE VIZITARE: Luni este închis. 10:00-18:00 (aprilie-septembrie) 9:00-17:00 (octombrie-martie) TAXĂ DE VIZITARE: adulți - 16 lei preșcolari, elevi - 4 lei studenți, grup adulți - 8 lei

Casa regală din Bicaz este un monument istoric situat în orașul Bicaz. Frumoasa clădire este localizată și poate fi admirată pe str. Barajului nr.4. Aceasta a fost construită în anul 1912, iar în prezent găzduiește sediul Primăriei Bicaz.

CENTRALA HIDROELECTRICĂ Centrala hidroelectrica „Dimitrie Leonida” este amplasata la piciorul muntelui Botosanu, la o distanta de aproximativ 15 km de baraj, urmând vechiul curs al Bistriței. Aceasta a fost pusa in funcțiune in anul 1960, devenind cel mai important obiectiv aflat in administrarea sucursalei Bistrița. Într-o prima etapa au fost montate 4 grupuri de 27,5 MW care au intrat in functiune pe rand in perioada 1 octombrie 1960–2 februarie 1961. Ultimele doua grupuri de cate 50 MW au intrat in exploatare la 29 iunie 1962, respectiv la 5 octombrie in acelasi an. Ca urmare a îmbunatățirilor aduse și a testelor de calificare, centrala a fost selectata pentru furnizarea de servicii de sistem: reglaj secundar de frecventa-putere, asigurarea rezervei terțiare rapide de putere activa, asigurarea restaurării Sistemului Energetic National in cazul unor avarii extinse sau căderii totale a sistemului. Centrala a produs in cei peste 50 de ani de existenta peste 20 de miliarde de MWh. TUNELUL DE ADUCȚIUNE Galeria tunelului de aducțiune al apei (4.655 m lungime, Ø interior de 7 m), străbate muntele Botoșanu și se întinde între cele 4 deschideri ale prizei de apă (ce se compune dintr-o parte subterană de 90 m lungime, o construcție supraterană de 70 m ce susține mașina de curățat grătarele și, puțul umed de 46 m adâncime în care se află vane plane de 6,50 x 9,00 m, etanșate în amonte) – aflate în amonte de baraj la 1,5 km și, hidrocentrala aflată la 15 km distanță în aval – pe firul Bistriței (care formează în această zonă o buclă ce înconjoară muntele Botoșanu).  Tunelul are un strat interior din beton armat și unul exterior din beton simplu, cei 424 m finali ai galeriei fiind blindați cu tolă metalică. De la tunel la conductele forțate, joncțiunea se face printr-o piesă metalică de 60 t de tip pantalon de 14,2 m, înglobată într-un masiv de beton. Conductele (care conduc apa la turbine) sunt în număr de 2, sunt încastrate în două masive de ancoraj, au diametrul de 4.2 - 3.8 m și căderea de 90 m, au o porțiune aeriana oblică și una subterană orizontală și sunt vizibile de pe DN15. Conducta din dreapta alimentează cele 4 turbine mici iar cea stângă pe cele 2 mari. Pe fiecare fir al conductei în aval de piesa pantalon sunt montate în serie doua vane de tip fluture (de siguranță respectiv de manevră). Castelul de echilibru (amplasat pe axul tunelului) este format dintr-o cameră – aeriană – superioară (înălțime 17 m și diafragmă cu Ø interior de 33 m) și un puț (adâncime de 70 m și Ø interior de 23 m). Cu scopul disipării energiei, fundul castelului are o geometrie cu vute laterale. Geologic, priza de apă este situată într-o zonă de șisturi negre, iar restul (conducta de derivație, castelul de echilibru, casa vanelor, conducta forțată și hidrocentrala) într-una de sedimente marno-argiloase.

Cetatea Neamț este una dintre cele mai impresionante cetăți medievale din România și un adevărat simbol al județului nostru.   Cetatea făcea parte din sistemul de fortificații construit în Moldova la sfârșitul secolului al XIV-lea, pentru apărarea împotriva otomanilor. Această cetate elegantă și impresionantă a fost construită pe vremea lui Petru I și a fost fortificată în secolul al XV-lea de Ştefan cel Mare, el dând dispoziție ca zidurile cetății să fie înălțate cu circa 6-7 m și să fie construite creneluri și ferestre înguste, prin care apărătorii cetății puteau să supravegheze şi să lovească dușmanii. Cetatea este faimoasă şi pentru că este unul dintre subiectele principale în poemul „Muma lui Ștefan cel Mare” (1857), de Dimitrie Bolintineanu. În 1476, după ce învinsese oștile Moldovei în Bătălia de la Valea Albă, sultanul otoman Mahomed al II-lea l-a obligat pe Ștefan cel Mare, să se îndrepte spre Cetatea Neamț. Pe https://monumenteneamt.ro/cetatea-neamtului găsiți mai multe informații despre acest obiectiv turistic deosebit de important din Neamț. PROGRAM DE VIZITARE: Luni este închis. 10:00-18:00 (aprilie-septembrie) 9:00-17:00 (octombrie-martie) TAXĂ DE VIZITARE: adulți - 24 lei preșcolari, elevi - 6 lei studenți, grup adulți - 12 lei

Rezervaţie geologică, botanică şi peisagistică, Parcul Natural Cheile Bicazului - Hăşmaş este un paradis al alpiniştilor, cuprinzând cele mai spectaculoase chei din România, Cheile Bicazului. Creasta calcaroasă a Masivului Hăşmaş a permis dezvoltarea spectaculoasă a fenomenelor carstice de suprafaţă (Cheile Bicazului, Cheile Bicăjelului și Cheile Şugăului).  Această arie protejată prezintă un deosebit interes ştiinţific din punct de vedere geologic, geomorfologic, paleontologic, peisagistic, dar şi din punctul de vedere al diversităţii biologice generate de marea varietate a condiţiilor geoclimatice.  Cheile Bicazului sunt cu adevărat renumite în România, datorită mărimii lor impresionante, fiind una dintre principalele atracții turistice din Neamț. De asemenea, Lacul Roşu, aflat în proximitate și format prin bararea naturală a apelor pârâului Bicaz (anul 1837), oferă privirii un peisaj deosebit de pitoresc.

Gârcina este o comună din județul Neamț, formată din satele Almaș, Cuejdiu și Gârcina (reședința). Aceasta este așezată în partea de sud-est a Munților Stânișoara și la zona de contact cu Subcarpații Moldovei (vestul depresiunii Cracău-Bistrița). Se află chiar în centrul județului, pe malurile râului Cuejdiu, la nord de municipiul Piatra-Neamț. Este străbătută de șoseaua națională DN15C, care leagă Piatra Neamț de Fălticeni.

Girov este o comună în județul Neamț, formată din satele Boțești, Căciulești, Dănești, Doina, Girov (reședința), Gura Văii, Popești, Turturești și Verșești.  Comuna se află chiar în centrul județului, pe malurile Cracăului. Este străbătută de șoseaua națională DN15D, care leagă Piatra Neamț de Roman. La Girov, acest drum se intersectează cu șoseaua județeană DJ156A, care o leagă spre nord de Dobreni (unde se intersectează cu DN15C), Negrești și Crăcăoani (unde se termină tot în DN15C); și spre sud de Roznov (unde se intersectează cu DN15), Borlești, Tazlău și mai departe în județul Bacău de Balcani, Pârjol și Ardeoani (unde se termină în DN2G). Din DN15D, la Girov se mai ramifică două șosele județene: DJ208G, care duce spre nord la Ștefan cel Mare, Dragomirești, Războieni și Tupilați; și DJ157H, care duce spre sud-est la Dochia. În centrul localității Girov se află frumoasa biserică „Sfântul Nicolae Conțești”.

Conacul Cantacuzino din Șerbești este un conac boieresc, construit pe la mijlocul secolului al XVII-lea de către vistiernicul Iordache Cantacuzino, în satul Șerbești (azi satul Ștefan cel Mare din județul Neamț). El a suferit adăugiri în secolul al XIX-lea. Conacul se află în imediata apropiere a bisericii "Sf. Gheorghe", înspre sud-est. Casa Iordache Cantacuzino, azi școală, a fost inclusă pe Lista Monumentelor Istorice din județul Neamț din anul 2004, având cod LMI NT-II-m-B-10704. În prezent, Conacul Cantacuzino din Șerbești găzduiește o unitate de învățământ pentru copiii cu deficiențe fizice și se învecinează cu Școala de arte și meserii din sat.

Crucea de la Bisericani reprezintă un frumos punct de belvedere cunoscut pietrenilor, situată la doar 12 km de oraș în direcția Bicaz. De regulă, în weekendurile frumoase vin foarte multe persoane aici pentru a se bucura de priveliștea minunată. Foto via ziarpiatraneamt.ro

Prima atestare documentară a Curţii Domneşti de la Piatra-Neamţ apare într-un document emis în anul 1491, când Ştefan cel Mare face danie Mănăstirii Tazlău, trei sate “care au fost din ocolul curţilor noastre de la Piatra“. Curtea Domnească şi-a îndeplinit funcţiile de curte a domnitorilor Moldovei până în secolul al XVII-lea.  Începând cu anul 2010, ansamblul Curtea Domnească a intrat într-un amplu proces de reabilitare. Frumoasa ctitorie a lui Ştefan cel Mare, cu toate părțile ei componente, se mai păstrează şi astăzi fiind cunoscută drept centrul istoric al urbei și inima orașului Piatra-Neamț. Situat pe un platou în jurul căruia s-a dezvoltat actualul oraş, complexul architectural este format din Biserica “Sf. Ioan Domnesc”, Turnul-clopotniţă şi Zidul de incintă cu Muzeul Curtii Domnești.

Conacul Styrcea, din Comuna Văleni (Neamţ), şi-a recăpătat în ultimii ani strălucirea pe care o avea la final de secol al XIX-lea, graţie unui proiect de restaurare iniţiat şi susţinut de proprietarul ansamblului, Michael Edward David de Styrcea. De altfel, proiectul de restaurare a câştigat premiul I la ediția din anul 2018 a Bienalei Naţionale de Arhitectură. Urmaşul unei străvechi familii de boieri (Stîrce, Stîrcea sau Styrcea), baronul Michael Styrcea (cetăţean britanic şi român) şi-a recuperat proprietatea din comuna Văleni în anul 2009 (proprietate confiscată de comunişti în anul 1948) şi, începând din 2012 a demarat proiectul de restaurare a conacului, conform imaginilor de arhivă de început de secol XX.    Mai multe informații găsiți pe: www.igloo.ro/peisaj-si-viziune-conacul-styrcea-redat-comunitatii/ IMPORTANT: În prezent, locația nu este deschisă publicului larg, dar poate fi admirată și fotografiată de la exterior.

„Axialul, sau Drumul Judeţean 155F, este, fără a exagera, o minunăţie de şosea, una care pleacă din Izvorul Muntelui şi străbate codrii de la poalele Ceahlăului, șerpuind deasupra lacului de acumulare de la Bicaz „Marea dintre munţi“, după cum îi spun localnicii.” e prezentat noul drum axial de pe Masivul Ceahlău în acest articol publicat de Adevărul. Autorul articolulu continuă „...duce în staţiunea Durău, sub crestele masivului. De altfel, de pe Axial se poate urca spre înălţimile muntelui, pe traseele Lutul Roşu, Poiana Maicilor şi Jgheabul cu Hotar, primul fiind şi cel mai accesibil. DJ 155F a fost reabilitat acum doi ani, cu 50 de milioane de lei, cu fonduri obţinute de Consiliul Judeţean Neamţ din programul Planul Naţional de Dezvoltare Locală. Scurtează calea spre staţiune cu vreo 70 de km, faţă de „clasicul“ DN 15, care-i situat pe malul stâng al lacului, plecând de la barajul de la Bicaz – viaduct Poiana Largului - comuna Ceahlău.” IMPORTANT: Lungimea totală a drumului dintre stațiunile Izvorul Muntelui și Durău este de aproximativ 25 km, dar vă recomandăm să contactați administrația Parcului Național Ceahlău, pentru a verifica dacă acesta e deschis publicului larg, mai ales în perioadele când vremea e nefavorabilă.

Hanul Ancuței este un vestit han turistic situat de-a lungul unuia din principalele drumuri europene ce străbat România (E85), la o distanță de 27 km de municipiul Roman și 40 km de municipiul Piatra-Neamț. Ca localizare, el se află în comuna Tupilați. Hanul a fost ridicat la începutul secolului al XVIII-lea (anul 1718, după cum este înscris pe placa amplasată la intrarea în han). El oferea loc de popas pentru negustorii ce călătoreau spre Roman, Suceava sau Iași. Hanul Ancuței a devenit celebru prin plasarea aici a acțiunii din volumul Hanu-Ancuței (compus din 9 povestiri), publicat în anul 1928 de marele scriitor român Mihail Sadoveanu (1880-1961). În prezent, Hanul Ancuței reprezintă unul dintre cele mai vizitate restaurante din județ. De asemenea, e bine de știut că aici există și spații de cazare, dar și că se organizează diverse evenimente private sau pentru publicul larg.

Hanul Șerbești este un fost han turistic, construit în secolele XVII-XVIII în satul Șerbești (azi satul Ștefan cel Mare din județul Neamț). Hanul de la Șerbești a fost inclus pe Lista Monumentelor Istorice din județul Neamț din anul 2004. Conform tradiției, acest loc a fost construit în secolul al XVII-lea, în perioada domniei lui Vasile Lupu (1634-1653). Prin căsătoria cu Doamna Tudosca, fiica marelui boier Costea Bucioc, Vasile Lupu devenise proprietarul unei jumătăți din satul Șerbești. În anul 1637 el a construit acolo o biserică.   Hanul a fost construit în centrul satului, la jumătatea distanței dintre Tupilați (unde se află Hanul Ancuței) și Piatra Neamț, pe partea dreaptă a drumului județean. El a servit ca loc de popas pentru harabalele negustorilor și pentru olăcari. Clădirea hanului avea pereți groși, din piatră nefasonată, și două intrări monumentale cu porți grele, ghintuite. În scopul de apăra hanul de atacurile nocturne ale tâlharilor, ferestrele au fost micșorate până la dimensiunile unei simple metereze, iar porțile erau ferecate din interior cu drugi sau bârne.   În timpul primului război mondial, acoperișul hanului a ars, dar a fost refăcut după aceea. Hanul de la Șerbești a funcționat până la instaurarea regimului comunist și naționalizarea proprietăților. După naționalizare, hanul a fost transformat în magazie a C.A.P.-ului, el fiind ulterior abandonat și lăsat să se ruineze. În anul 1989, autorii lucrării monografice "Tradiții ale ospitalității românești. Prin hanurile Iașilor" (Ed. Sport-Turism, București, 1989) constatau că zidurile de piatră se mențineau intacte, iar hanul putea fi renovat fără prea mari cheltuieli. În prezent hanul se află într-un proces de restaurare și punere în valoare, printr-un proiect de fonduri europene. 

Lacul Cuejdel este cel mai mare lac de baraj natural din țară și unul din cele mai tinere, fiind format în urma unor alunecări masive de teren, pe o suprafață de aproximativ 35 ha în urmă cu aproximativ trei decenii. Alunecările de teren succesive s-au produs între anii 1978 -1991, cauzele fiind precipitațiile abundente și un cutremur de pământ. Date fiind structura rocilor din zonă și înclinația mare a pantei, nu este exclus ca în viitor să se producă și alte fenomene și să continue formarea de lacuri. Lacul are o suprafaţă de 12 ha, 1 km lungime, 102 m lăţimea medie şi aproximativ 7,5 m adâncime. Datorită formei sale mai este numit şi Lacul Crucii. Pitorescul peisajelor și sălbăticia locurilor fac din acest colț de rai o atracție pentru toți iubitorii de natură și de călătorii, dar mai ales pentru pasionații de fotografie. În anul 2004 zona a fost declarată arie protejată de interes național. Rezervația Naturală Lacul Cuejdel cuprinde luciul de apă și suprafețe forestiere adiacente. Rezervația se află pe teritoriul Ocolului Silvic Gârcina și este administrată de Direcția Silvică Neamț. E bine de știut că în rezervație sunt interzise camparea, focul deschis, pescuitul sportiv. De asemenea, în prezent nu mai este permis accesul auto până la lac, dar sunt posibile oricând drumeții pe jos sau cu bicicleta. Recomandările privind comportamentul turiştilor se regăsesc şi pe panouri informative. În cazul grupurilor organizate mai mari de 10 persoane trebuie solicitat un aviz de acces de la Ocolul Silvic Gârcina. (tel/fax: 0233242270 sau e-mail: gircina@neamt.rosilva.ro) La Lacul Cuejdel se poate ajunge pe cel puțin două trasee, distanţa de la Piatra-Neamţ până la lac fiind de aproximativ 25 de km. Cel mai cunoscut traseu este cel prin comuna Gârcina, sat Cuejdiu. De la bariera unde se poate lăsa mașina se ajunge la lac în aproximativ o oră – o oră și jumătate, traseul fiind marcat şi destul de ușor de parcurs. A doua variantă este prin comuna Crăcăoani, traversând satele Magazia și Cracăul Negru. Acest traseu poate fi parcurs atât pe jos cât şi cu bicicleta. 

Supranumit şi „Marea dintre Munţi”, Izvorul Muntelui din județul Neamț este cel mai mare lac antropic de pe râurile interioare ale României şi singurul lac de interior pe care se serbează „Ziua Marinei”. Lacul se intinde pe circa 35 km lungime, la poalele Masivului Ceahlău, volumul apei susţinut de impresionantul baraj înălţat în anii 1950-1960 poate ajunge până la 1250 milioane mc.

Lacurile Pângărați și Vaduri sunt amplasate de o parte şi de alta a DN15, fiind două din cele nouă lacuri de acumulare de pe cursul Bistriţei. Acestea au fost declarate arii de protecţie specială avifaunistică, oferind condiţii favorabile de hrană şi adăpost necesare iernatului pentru numeroase specii migratoare, mai ales lebede şi raţe sălbatice. Chiar merită să faceți o oprire aici pentru a le admira!

Lacul Roșu este un lac de baraj natural format în urma prăbușirii unui versant din cauza cutremurului din 23 ianuarie 1838, cu o magnitudine de 6,9. Acesta se află la poalele Muntelui Hășmașul Mare, în apropierea Cheilor Bicazului, la intersecția dintre județele Neamț și Harghita, la o distanța de 10 km de Bicaz-Chei (Neamț) și de 26 km de Gheorgheni (Harghita). Lacu Roșu a devenit în timp și o importantă stațiune turistică. Împrejurimile lacului au un microclimat plăcut, deosebit de benefic pentru tratarea stărilor de extenuare fizică și psihică, insomnii, neurastenii. Temperatura medie multianuală este de 8°C, peste media de 6°C a depresiunilor intramontane. Valea este practic ferită de vânturi, aerul deosebit de curat, bogat în aerosoli naturali, împrejurimile pitorești oferă condiții excelente pentru cei ce caută surse de regenerare rapidă pe cale naturală.

Din punct de vedere geografic, Lacul Vaduri din Neamț este situat la o altitudine de 350 m, pe sectorul de vale transversala a Bistritei, avand la nord Muntii Stanisoarei si la sud Muntii Gosmanu. Este un lac de acumulare format in anul 1966 cu scopul producerii de energie electrica. In prezent, apartine domeniului si este exploatat de S.C. Hidroelectrica S.A. - Sucursala Hidrocentrale Bistrita „Piatra-Neamt”. Sursa informațiilor și a fotografiilor: www.viziteazaneamt.ro/2009/11/07/lacul-vaduri-judetul-neamt/

Lacul Veselaru s-a format în anul 1940, având lungimea de 72 m, lăţimea de 55 m, adâncimea maximă 12 m şi o suprafaţă de circa 3000 mp (0,3 ha). Bineînţeles că toate aceste dimensiuni se modifică în funcţie de cantitatea de precipitaţii. Aşadar, lacul nu e foarte mare, mai ales dacă îl comparăm cu Lacul Cuiejdel sau Lacul Roşu, tot lacuri de baraj natural. Însă, chiar dacă e micuţ, are un farmec deosebit pentru că aspectul său e foarte sălbatic şi, deşi nu există vreo cărare, se poate face înconjurul lui și se pot vedea trunchiurile de copaci ieşind din apă, la fel ca la Lacul Roşu. INDICAȚII Lacul Veselaru este situat în comuna Piatra Şoimului, mai exact, în imediata apropiere a satului Neguleşti, la aproximativ 23 km de Piatra-Neamţ. Din drumul naţional DN15, cel care leagă Bacăul de Piatra-Neamţ, în sensul giratoriu din orăşelul Roznov, se face la dreapta spre Tazlău, dar, imediat după podul peste râul Bistriţa, trebuie virat din nou la dreapta. Va urma o bifurcaţie care are un indicator, spre Luminiş şi Neguleşti la stânga. Drumul până la acest lac nu este marcat, dar poate fi găsit destul de uşor. După ce treceţi de satul Luminiş, după o curbă largă la stânga, intraţi în Neguleşti, iar pe stânga este un gard de lemn cu şipci orizontale ce împrejmuieşte o suprafaţă mare, fără vreo construcţie. Imediat după ce se termină gardul, intraţi spre stânga în lunca pârâului Iapa, traversaţi pârâul pe un pod şi veti vedea o căsuţă mică de piatră. Pe lângă ea urcă un drum de TAF prin pădure. După puţin timp, acest drum se bifurcă şi trebuie s-o luaţi la dreapta. Veţi urca aproximativ o jumătate de oră până la lac. Fotografiile din galerie ar trebui să vă ofere și mai multe repere pentru a vă orienta și ghida către această atracție naturală. Credit foto: Daniela Ursu

Mănăstirea Agapia este aşezată pe valea pârâului Agapia şi este străjuită din toate părţile de munţi înalţi şi păduri seculare, iar în partea de jos, de livezi şi grădiniţe cu flori, ce împodobesc casele şi curţile călugăriţelor, constituind un peisaj pitoresc. Frumoasa mănăstire este împodobită spre nemurire de sfinţii pictaţi de Nicolae Grigorescu între anii 1858 – 1861.  Această mănăstire din Neamț este singura așezare monahală din țară care poartă numele de „dragoste creștină" - grecescul „agapis". Se spune că mănăstirea și-a preluat numele de la Sihastrul Agapie care, conform tradiției, ar fi ridicat în secolul al XIV-lea, în această zonă retrasă a Neamțului, o bisericuță din lemn. Numele acestui călugăr a fost preluat apoi și de munții care înconjoară mănăstirea, dar și de pârâu și de așezarea din vale. COLECȚIA MĂNĂSTIREASCĂ DE LA AGAPIA In anul 1927, s-a infiintat in cadrul Manastirii Agapia cel dintai muzeu manastiresc care cuprinde nu numai obiecte de cult si arta religioasa, ci si obiecte de arta laica: tesaturi, cusaturi, sculpturi in lemn, podoabe si alte obiecte de arta provenite din diferite zone ale tarii. Expozitia muzeului de la Manastirea Agapia s-a amenajat in 4 sali spatioase si 2 sali de trecere iar exponatele au fost selectate si potrivite pe tematica colectiei. Veti gasi aici lucrarile originale ale celebrului pictor Nicolae Grigorescu. Foto via https://viziteaza-romania.com/

Mănăstirea „Tuturor Sfinţilor” din Almaş este zidită pe locul unei mai vechi aşezări monahale a cărei obşte s-a statornicit în ţinuturile Neamţului încă din secolul al XVII-lea, sub conducerea sihastrului Vasile Almaş. Din vechile construcţii se mai păstrează turnul-clopotniţă, care în trecut proteja intrarea în incintă, şi o căsuţă de tip ţărănesc, din anul 1725, care adăposteşte astăzi un paraclis închinat Sfântului Nicolae. Ctitorirea schitului Ctitorii acestui aşezământ monahal sunt familia Vasile şi Maria Almaş, ciobani din Ţara Haţegului, ajunşi aici din cauza asupririi conducătorilor maghiari din Transilvania, care îi sileau pe români să-şi părăsească dreapta credinţă ortodoxă strămoşească. În anul 1659, evlaviosul cioban Vasile Almaş, ajutat de ţăranii răzeşi, ridică un paraclis din lemn, închinat Sfântului Nicolae, pentru oficierea slujbelor religioase. În paraclis au fost instalate icoanele mari şi iconostasul de la biserica din satul natal, de unde fuseseră nevoiţi să plece în pribegie. Icoanele se păstrează astăzi în muzeul mănăstirii. Nu la multă vreme, paraclisul ridicat de Vasile Almaş va fi distrus într-un raid al tătarilor, în care este ucisă şi Maria Almaş, soţia ctitorului. Rămas văduv, Vasile Almaş a mers la Mănăstirea Neamţ, unde a fost tuns în monahism şi hirotonit întru ieromonah, cu numele Vasile. În anul 1715, locaşul cu hramul Sfântul Nicolae a fost reclădit, tot din lemn, de doamna Ecaterina Cantacuzino, soţia spătarului Iordache Cantacuzino. Schitul de călugări din Almaş a funcţionat până în anul 1821, când a fost prădat de eterişti, iar călugării au fost schingiuiţi şi alungaţi. Zidirea noii biserici şi obştea de maici Anul 1821 marchează zidirea noii biserici din piatră, ctitoria familiei logofătului Balş, cu hramul „Duminica Tuturor Sfinţilor”. Ctitoria acestora a fost continuată prin zidirea pronaosului, de către domnitorul Constantin Mavrocordat, care înzestrează mănăstirea cu o serie de proprietăţi şi moşii. Biserica mănăstirii, în formă de cruce, are trei turle, aşezate pe axa est-vest, cea din mijloc fiind mai înaltă. La miazăzi şi la miazănoapte, altarul are două pridvoare (veşmântarul şi un procomidiarul). Catapeteasma şi mobilierul sculptat din lemn de stejar au fost realizate de către meşterii locali Vasile Gaman, Gheorghe Ursu şi Moroiu Constantin. Începând tot cu anul 1821, schitul a fost populat cu o obşte de maici, având ca stareţă pe maica Glafira Holban, iar mai apoi pe monahia Suzana Ştefănescu, sora episcopului Melchisedec Ştefănescu al Romanului, originar din partea locului. În decursul vremii, în ciuda opresiunilor şi a dispoziţiilor din timpul regimului fanariot, în acest sfânt locaş nu s-a ţinut niciodată slujbă în limba greacă. Moarte şi înviere în veacul XX În urma Decretului 410, din anul 1959, maicile din Schitul Almaş au fost nevoite să plece la Mănăstirile Agapia şi Văratec, iar schitul a fost închis pentru aproape 30 de ani. Pe 12 ianuarie 1987, prin hotărârea 26 a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, a fost reînfiinţat Schitul Almaş, cu obşte de monahi, subordonat Mănăstirii Horaiţa. După reînfiinţare, primul stareţ a fost vrednicul arhimandrit Zenovie Ghidescu. Odată cu reînfiinţarea au început şi lucrările de reconstrucţie a schitului şi a dependinţelor acestuia. Prin hotărârea 5057, din 22 iunie 1990, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ridicat Schitul Almaş la rangul de mănăstire, având ca stareţ pe arhimandritul Laurenţiu Niță. Între anii 1988-1995, biserica mănăstirii a fost zugrăvita în frescă, de către pictorii Moroşanu, Bratiloveanu şi Stancu din Suceava. Biserica mănăstirii a fost sfinţită la data de 1 octombrie 1995 de către Preafericitul Părinte Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Cu această ocazie, biserica a primit și al doilea hram, Acoperământul Maicii Domnului. Sursa informațiilor și a fotografiilor: www.doxologia.ro

Mănăstirea Bisericani este o mănăstire ortodoxă situată în satul Bisericani, comuna Alexandru cel Bun. Mănăstirea este situată la 12 km vest de oraşul Piatra-Neamţ, pe şoseaua Piatra Neamţ – Bicaz. Drumul în urcare, cu multe serpentine, este de o deosebită frumuseţe, având Valea Bistriţei pe dreapta, după care urmează lanţul munţilor acoperiţi cu codrii de conifere. INFORMAȚII SUPLIMENTARE Războaiele Sfântului Ştefan cel Mare şi Sfânt i-au determinat pe călugări să părăsească Bisericanii, pentru a se retrage la Sfântul Munte. Dar, coborând pe Valea Rea, nu departe de peşteră, izbucneşte dintr-un stejar o vedenie de fulger. În faţa ochilor li se înfăţişează Sfânta Fecioara Maria, care cu duioşie i-a îndemnat să se întoarcă în muntele nostru, pentru că şi acolo este grădina sa. În semn de amintire şi veşnică cinstire a acelei minuni, într-un stejar este aşezată o icoană, la care se perindă credincioşi din toată ţara, care aprind lumânări şi candele. Scena celor patru călugări cu vedenia Maicii Domnului este imortalizată pe un tablou pictat, aflat sub icoana Maicii Domnului, în stânga pronaosului. Frumoasa biserică cu hramul Bunei Vestiri poartă, din 1535, amprenta lui Petru Rareş, care a făcut modificări ctitoriei lui Ştefăniţă voievod (1517-1527). Aceasta a fost înconjurată cu ziduri groase şi patru turnuri de apărare, între anii 1627-1631 (de către domnitorii Miron Barnovschi Movilă şi Moise Movilă), şapte ani mai târziu, voievodul Vasile Lupu adăugându-i chilii şi un turn-clopotniţă. Bisericanii şi-au căpătat numele de la evlavia rugătorilor isihaşti, ucenici ai cuviosului Iosif Sebastian care, după tradiţie, a pus temelia schitului cu ajutorul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, la anul 1498. În prezent, Mănăstirea Bisericani are trei altare de rugăciune: Biserica voievodală „Bunavestire”, din incinta sanatoriului, Paraclisul „Acoperământul Maicii Domnului”, ridicat pe locul numit „la Sfânta Iconiţă” şi Biserica „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul”, în curs de finalizare. Sursa informațiilor: https://povestea-locurilor.ro/

Mănăstirea Bistrița, zidită de domnitorul Alexandru cel Bun în anul 1406, este o mănăstire ortodoxă de o foarte mare valoare istorică și arheologică. De această ctitorie își leagă numele și alți voievozi moldoveni importanți: Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu. Fiind situată la aproximativ 8 kilometri mai spre vest de orașul Piatra-Neamț, mănăstirea a dăinuit timp de peste șase veacuri la adăpostul pădurilor ce o acoperă, înfruntând, ca toate lăcașurile noastre de credință și cultură, greutățile și încercările istoriei. SCURT ISTORIC: - La început, aici a fost o mică și modestă biserică din lemn, la care au slujit probabil ucenici ai lui Nicodim. - Mănăstirea Bistrița a fost zidită înainte de anul 1407 (prima atestare documentară) de către domnitorul Alexandru cel Bun al Moldovei (1400-1432), care a înzestrat-o cu sate, moșii și odoare scumpe.  - În anul 1498, Ștefan cel Mare a zidit un turn clopotniță, cu paraclis, închinat Sfântului Mucenic Ioan Domnesc de la Suceava, cu o pictură în frescă de o mare valoare artistică și iconografică, care se păstrează până astăzi.  - În 1546, Petru Rareș a renovat mănăstirea și a construit un zid împrejurul ei.  - În anul 1554, Alexandru Lăpușneanu a renovat mănăstirea complet. - În 1814 se execută frontonul bisericii, iar la 1878 se adaugă cerdacul de pe latura sudică. „Personalități de seamă, cu nume de rezonanță, au fost îngropate aici, la Bistrița. În camera ctitorilor se odihnesc, în somnul lor de veci, Alexandru cel Bun și Doamna Ana, soția lui (piatra funerară ar fi fost pusă de Ștefan cel Mare), doi dintre copiii lui Ștefan cel Mare (Alexandru, rănit în luptele de la Războieni, și Ana, sora lui), fiica lui Petru Rareș (ambițioasa eroină a cunoscutei nuvele a lui Al. Odobescu). În pronaos se află mormintele lui Ivașcu Golescu (din 1584). Până și în pridvorul îngust se află un mormânt, al mitropolitului Atanasie (1632). Momentele funerare aflate la Bistrița sunt sculptate și multe poartă ornamente caracteristice stilului gotic. Ușa din lemn masiv de tei este sculptată cu motive vegetale. În pridvor se mai văd fragmente de pictură originală datând din 1590.” descria scriitorul Victor Nămolaru, în cartea sa „Mic îndreptar turistic la Piatra-Neamț” (anul 1969).