Așezământul cu hramul „Schimbarea la Față” și „Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt” a fost construit pe un platou al Masivului Ceahlău, fiind înconjurat de stânci mari. Micuța mănăstire se află în imediata apropiere a Cabanei Dochia. INFORMAȚII SUPLIMENTARE Din cele mai îndepărtate timpuri, în jurul Muntelui Ceahlău au existat numeroase schituri sau peșteri cu pustnici, călugări și călugărițe. Unele au fost mistuite de foc, de avalanșele de zăpadă sau de stâncile prăvălite peste ele. A supraviețuit timpurilor numai Mănăstirea Durău. Toponimia muntelui și a locurilor din jurul său arată din timpuri vechi prezența sihaștrilor și călugărilor și este înregistrată de documente încă din secolul al XV-lea. Este greu de știut când au venit primii sihaștri pe aceste locuri și care a fost originea lor. Lesne putem crede că ei au fost călugări autohtoni întorși de la Muntele Athos sau călugări din marile mănăstiri ale Moldovei. Unele toponime care amintesc de ei s-au păstrat, altele s-au modificat ori au dispărut. Amintim: „Piciorul Sihastrului”, „Groapa Sihaștrilor”, „Peștera lui Ghedeon”, „La Chilii”, „Peștera lui Vucol”, „Chilia lui Iosaf”, „Poiana Maicilor”, „Panaghia” (din greceşte, „Cea întru tot Sfântă” ‒ în cinstea Maicii Domnului), „Pârâul Călugărului”, „Poiana lui Ghenadie”, „Piciorul Serafimei”, „Obcina Chiliei”, „Peștera lui Gherman”, „Piatra Altarului”, „Piatra lată a Ghedeonului”, „Pârâul lui Martin”, „Vadul Călugărenilor” ș.a. Există și un alt fel de toponimie: „Piatra Ciobanului”, „Căciula Dorobanțului”, „Turnul lui Budu”, „Faraonul”, „Ocolașul Mare” ‒ zis și „Tronul Zeilor”, „Piatra Teiului”. Mai multe detalii găsiți pe https://doxologia.ro/locuri-de-pelerinaj/manastirea-ceahlau

În decursul celor peste 150 de ani de la întemeierea monarhiei în România, judeţul Neamţ a fost în numeroase rânduri gazdă pentru membrii familiei regale, prima vizită ”regală” în Neamț având loc la numai câteva luni de la venirea în țară a principelui Carol I, în luna august a anului 1866. Într-un context mai puțin plăcut a ajuns pe meleguri nemțene Carol al II-lea.  În anul 1918, pe când se afla la Târgu Neamţ la comanda Regimentului Vânători de Munte, principele Carol al II-lea a fugit la Odessa pentru a se căsători în secret cu Zizi Lambrino. Pentru că a dezertat, a fost pus în arest pentru 75 de zile la Mănăstirea Horaiţa, loc izolat şi greu accesibil la acea vreme. La mănăstire mai există încă unele obiecte de mobilier ce au fost aduse de la Bucureşti în mod special pentru a-i face şederea principelui mai confortabilă. Este vorba despre o canapea cu două fotolii şi o masă cu şase scaune care se regăsesc astăzi în camera de oaspeţi destinată vizitatorilor de seamă ai mănăstirii.  Mănăstirea Horaița se află în satul Poiana din comuna Dobreni, într-un loc de un pitoresc aparte, prielnic viețuirii monahale, dar și întâlnirii pelerinilor cu Dumnezeu și natura deopotrivă. Biserica de astăzi este o ctitorie a Arhimandritului Ermoghen Buhuși din secolul al XIX-lea ( construită între 1848-1867) , într-o veche vatră monahală. Un prim lăcaș de lemn ar fi existat aici încă din secolul al XV-lea. Într-un document din iulie 1428, domnitorul Moldovei Alexandru cel Bun menționa o biserică la Horaița într-un șir de 52 de lăcașuri, date în grija Mănăstirii Bistrița.  Numele mănăstirii provine de la numele familiei care a deținut numeroase proprități în zonă, Goraeti. Singura din Moldova care are hramul Botezul Domnului, biserica este unică și prin arhitectura ce îmbină elemente romano-bizantine cu influențe rusești, dar și prin pictura în stil neobizantin, pe un fond cărămiziu realizată abia în perioada 1988-1993 de pictorul Mihai Chiuariu. De o frumusețe deosebită este catapeteazma, sculptată în stil baroc, din lemn de tei, păr și tuia, decorată cu aur și cu o broderie bogată. Amvonul se află la 4 m deasupra ușilor împărătești, fapt ce nu se mai regăsește în nicio biserică ortodoxă din țară și din lume.  Biserica mănăstirii adăpostește icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni ”izbăvitoarea de secetă”, considerată cel mai de preț odor al lăcașului. Oamenii mănăstirii spun că icoana a salvat de multe ori satele din jur în vreme de secetă aducând, în urma procesiunilor organizate de preoți și credincioși, mult așteptatele ploi. Se pare că aceasta provine din vechea biserică de lemn, fiind realizată în prima jumătate a secolului XVIII.  Complexul mănăstiresc mai cuprinde Paraclisul ”Sfântul Ierarh Nicolae”, Paraclisul cu hramul ”Pogorârea Sfântului Duh” din Turnul clopotniță, dar și alte conctrucții de data mai recentă, unele destinate obștii mănăstirii, altele pelerinilor sau oaspeților din rândul înalților ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române.  sursa foto: doxologia.ro 

Mănăstirea Neamț este cea mai veche și însemnată mănăstire nu doar din județ, ci din toată regiunea Moldovei, fiind denumită și „Ierusalimul Ortodoxiei Române”.  Mănăstirea este atestată documentar din anul 1407, însă rădăcinile în timp ale activității monahale se întind până în veacul al XII-lea. Ctitorirea mănăstirii îi este atribuită voievodului Petru I Mușat (1375-1391), care a construit prima biserică din piatră, astăzi dispărută, însă, pe amplasamentul mănăstirii, existase o bisericuță mai veche din lemn, numită Biserica Albă, construită de monahi cu un secol înainte.  Biserica actuală din incinta mănăstirii a fost ctitorită de voievodul Ștefan cel Mare la sfârșitul secolului al XV-lea și are hramul „Înălțarea Domnului”.  În biserica se afla Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, pictată în anul 665 in Israel, pe care domnitorul Alexandru cel Bun a primit-o in dar de la Împaratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul. Aici se mai află și cea mai veche bibliotecă mănăstirească cu peste 18.000 de volume și o impresionantă colecție muzeală. 

Ceea ce astăzi este cunoscută a fi Mănăstirea Nechit a fost, la început, un loc de retragere pentru monahii care doreau să-și desăvârșească unirea cu Hristos. După cum sugerează și numele, primul viețuitor al acestor meleaguri a fost Nichita Sihastrul. Lui i-au urmat o pleiadă de alți sihaștrii după al căror nume se inspiră toată toponomia locului: pârâul lui Samson, râul lui Iacob, izvoarele Sfântului Chiriac. Aproape 800 de ani mai târziu, pronia lui Dumnezeu împlinește cu bătrânul Zenovie Ghidescu proorocia străbunicii sale: „Dacă va fi ceva de capul tău să mergi la ctitoria neamului nostru, la Nechit.” Și astfel ne apropiem încă puțin de felul în care mănăstirea arată astăzi...

Manastirea Pangarati este una dintre cele mai vechi manastiri ortodoxe din judetul Neamt. Acest asezamant de mare traditie de pe valea Bistritei se afla putin mai la rasarit de Muntele Botosanu, pe malul stang al paraului Pangarati. Locasul monahal isi are inceputurile in secolul al XV-lea, cand pe aceste locuri traiau calugari sihastri, dintre care cel mai renumit este Cuviosul Simeon, unul dintre sfetnicii Sfantului Stefan cel Mare. Numele manastirii provine de la un oarecare calugar Pangratie, dupa marturia istoricului Nicolae Iorga, care marturiseste „se pare a fost un pustnic de demult, dand numele paraului din apropiere". Acelasi istoric spune ca termenul „pangarati" nu are „nici un amestec cu ideea de pangarire". In anul 1460, Cuviosul Simeon de la Pangarati a ridicat prima biserica din lemn, cu hramul Sfantul Mare Mucenic Dimitrie, aceasta fiind incendiata insa de turci, in anul 1476. Se pare ca in timpul expeditiei lui Mahomed al II-lea, din vara anului 1476, obstea monahala de la Pangarati a trecut prin momente de grea incercare. Probabil, un grup de turci razletit dupa prada in aceasta parte a dat foc bisericii, iar calugarii s-au ascuns in munti, trecand apoi in Transilvania unde au ramas pana la incetarea razboiului.

Mănăstirea de la Războieni a fost ridicată în anul 1496, pentru cinstirea oștenilor moldoveni căzuți în bătălia de la Valea Albă din 1476. Atunci, Ștefan cel Mare a pierdut o mulțime de ostași moldoveni și 13 dintre marii dregători ai țării. Unicitatea lăcașului între ctitoriile ștefaniene constă în faptul că aceasta este în fapt un mausoleu ce adăpostește sub altar și pronaos osemintele celor căzuți în luptă. Mănăstirea poartă hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril.

Manastirea Secu este o vatra de traire duhovniceasca a carei vechime se ridica la aproape 500 de ani. Pe domeniul feudal al Cetatii Neamtului, pe valea Pârâului Secu, în jurul anului 1500 se aseaza un grup de sihastri care cu timpul, vor întemeia în anul 1530 sub conducerea Ieroschimonahului Zosima, calugar de la Manastirea Neamt, schitul cu acelasi nume: Schitul lui Zosima. Domnitorul Petru Rares a cladit biserica Schitului Zosima pe locul actualei biserici a cimitirului manastirii. Schitul a fost îngradit cu zid de piatra la anul 1550 de Elena, sotia voievodului si de fiii sai, zid din care se mai pastreaza o mica parte la intrarea în manastire, în dreptul actualei biserici a cimitirului, unde era poarta de intrare în schit si clopotnita acestuia. Acelasi domnitor Petru Rares, în prima lui domnie, a întarit stapânirea asupra pamânturilor ce apartineau mosiei Cetatii Neamtului, daruind aceste pamânturi spre folosire calugarilor de pe valea Pârâului Secu. Episcopul Melchisedec Stefanescu, vorbind despre începuturile Manastirii Secu aminteste ca pâna în anul 1910 se afla pe zidul clopotnitei din manastire, în nisa unde se afla acum o fresca cu Sf. Ioan Botezatorul, pisania originala de la biserica construita de Voievodul Petru Rares, pisanie care s-a deteriorat prin macinare din cauza asprimii vremurilor. În vremea voievozilor Alexandru Lapusneanul (1552-1561 si 1564-1568), Petru Schiopu (1574-1579) si Aron Tiranul (1591-1595), Schitul Zosima mai primeste câteva danii spre folosinta si întretinerea calugarilor sihastri din aceste locuri. Spre sfârsitul veacului al XVI-lea, Schitul lui Zosima cunoaste o dezvoltare deosebita, mai ales din punct de vedere economic: daniilor particulare li se adauga acum danii si confirmari domnesti, iar numele egumenului Dosoftei, unul dintre ucenicii lui Zosima, este des pomenit în pricinile de vecinatate cu mai vechii si puternicii calugari de la Manastirea Neamt. Sursa informațiilor și mai multe detalii găsiți pe https://manastireasecu.ro/

Mânăstirea Sihăstria este așezată în partea de nord a județului Neamț, la aproximativ 22 km de Târgu-Neamț.  Prima ctitorire a avut loc în anul 1655 de către mitropolitul Varlaam Motoc, fiind realizată de sihastrul Atanasie împreună cu șapte ucenici ai săi. Biserica a fost distrusă în timp și reconstruită în 1734, când episcopul Ghedeon al Romanului a reclădit-o din piatră, pe locul celei vechi. În 1821 a fost incendiată de turci și a fost refăcută în 1824, cu sprijinul mitropolitului Veniamin Costachi. Mânăstirea a atras vizitatori din toată Romania ce veneau la părintele arhimandrit Cleopa, care a fost și este unul dintre cei mai apreciați preoti români din toate timpurile. El a murit în anul 1998 lăsând 16 volume de învățături într-o colecție intitulată “Ne vorbește părintele Cleopa”. Mormântul său se află în incinta Mânăstirii Sihăstria și se vizitează, alături de schitul Sfântul Cleopa.

Istoria Schitului Sihla, a sfintilor parinti si a ctitorilor a ramas necercetata si foarte saraca in date. O istorie a isihasmului din padurile Sihlei si chiar de la Schitul Sihla, datorita vietii Tainice pe care o duceau vechii pustnici si monahi s-a dovedit a fi greu de realizat pana astazi. In trecut, padurile seculare ale Sihlei erau foarte salbatice, pline de desisuri, foarte greu accesibile si lipsite de orice prezenta omeneasca. Doar unii pustnici iubitori de liniste si salbaticiunile padurii se incumetau sa vietuiasca intr-o salbaticiune desavarsita, intr-un climat rece si neprimitor. De-a lungul timpului, nenumaratii sihastri aflati raspanditi prin intinsele paduri dintre Manastirile Neamt, Secu, Sihastria, Agapia, ce duceau pana la Hangu, Durau, Ceahlau, teritoriu recunoscut ca fiind „Athosul romanesc”, au considerat padurile Sihlei ca fiind „cea mai tare pustie”. Aici se incumetau sa se nevoiasca doar sihastrii ajunsi pe treptele cele mai inalte de pregatire isihastica, unii ramanand zeci de ani in taina desavarsita. Prezenta pustnicilor la Sihla este situata pe la inceputul sec al XIII-lea , traditie transmisa prin viu grai de la vechii monahi. Prima mentionare scrisa apare intr-un zapis sarbesc din anul 1326, precum ca la Sihla exista o sihastrie apartinand de “Biserica Alba” de la Manastirea Neamt. Sursa informatiilor si mai multe detalii gasiti pe https://www.sihla.ro/ari_istoric.php

Ștefan cel Mare a fost cel mai important domnitor al Moldovei, dar și o personalitate marcantă în istoria României. Acesta și-a condus țara timp de 47 de ani, din 1457 până în 1504, timp în care s-a remarcat ca om de stat, diplomat și conducător militar. A câștigat tronul la nici 20 de ani, din dorința de a răzbuna moartea tatălui său. Datorită numărului mare de lăcașuri de cult ctitorite, dar și a luptelor împotriva păgânilor a fost numit încă din timpul vieții sale Atlet al lui Cristos și apărător al creștinătății. A fost sanctificat în anul 1992, fiind trecut în calendarul creștin ortodox în data de 2 iulie, cu numele Dreptcredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt. În Neamț se regăsesc 7 obiective a căror existență este legată de numele voievodului: biserica mare de la Mănăstirea Neamț, Cetatea Neamț, Mănăstirea Războieni, Turnul și paraclisul Sf. Ioan cel Nou de la Mănăstirea Bistrița, Ansamblul Curții Domnești cu biserica Nașterea Sf. Ioan Botezătorul din Piatra Neamț, Cetatea Nouă a Romanului și Mănăstirea Tazlău. DESPRE MĂNĂSTIREA TAZLĂU Situată la poalele Măgurii Tazlăului, în centrul comunei Tazlău, mănăstirea este considerată cea mai impunătoare din întreg județul Neamț. În afară de biserica mănăstirii, aici se păstrează încă ruinele casei domnești și zidul de apărare construit din piatră de râu care în unele locuri mai are încă înălțimea din vremea lui Ștefan. Până de curând, la mănăstire s-a desfășurat un amplu proiect de restaurare care a vizat atât reabilitarea construcțiilor, cât și cercetarea arheologică. E bine de știut că în subsolul mănăstirii se află mai multe tuneluri de retragere care nu au fost niciodată studiate. Foto via www.monumenteneamt.ro

Situată din punct de vedere jurisdicţional-administrativ în cadrul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei-Arhiepiscopia Iaşilor şi din punct de vedere geografic în judeţul Neamţ, Mănăstirea Varatic constituie una dintre cele mai cunoscute şi vizitate monumente ale acestui judeţ şi totodată cea mai mare aşezare monahală feminină din ţara noastră. Aceasta a fost fondată de maica Olimpiada în anul 1785.  Amplasată într-un cadru natural deosebit, la o altitudine ce nu depăşeşte 460m, într-o mică depresiune flancată la miazănoapte de dealul Filiorul, la apus de înalta culme Dealul Mare, iar la miazănoapte de scunde coline, Varaticul se bucură de o climă blândă de-a lungul întregului an, fapt care a împrimat probabil şi denumirea locului. Peisajul specific zonei submontane - cu pajişti întinse şi păduri dese de brad este îmbogăţit de modestele case mănăstireşti, risipite de-a lungul unor înguste sau mai generoase poteci şi învăluite de flori şi livezi roditoare, în mijlocul cărora se înalţă zveltă silueta bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, secondată bisericuţe „Sf.Ioan Botezătorul” şi „Schimbarea la Faţă”. Toate aceste elemente concură la farmecul blajin al acestei aşezări monahale, veritabil sat mănăstiresc, care este „pe de-o parte o prelungire a satului românesc, o punte de legătură între lumea de dincolo de hotarele acestei aşezări şi aceea care a acceptat voturile monahale, iar pe de alta, o deschidere spre lume, spre viaţă, spre semeni.” Vatră monahală, relativ nouă, datând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Varaticul continuă firul monastic a două aşezări mănăstireşti mai vechi - Boiştea şi Topoliţa. Dacă mănăstirea Boiştea, apare menţionată întâia oară într-o „carte” a domnitorului Ştefan al II-lea, datată 6 iunie 1446, în schimb mănăstirea Topoliţa ia naştere prin fenomenul „roirii monahale”, constând în strămutarea monahiilor de la Boiştea, pe la jumătatea secolului al XVI-lea.

Masivul Ceahlău este cel mai înalt din Munţii Bistriţei, parte din grupa Carpaţilor Moldo-Transilvăneni. Acesta e unul dintre munţii cu cea mai mare importanţă turistică din Carpaţii Orientali. Situat pe teritoriul judeţului Neamţ, la mică distanţă de oraşul Bicaz, de lacul Izvorul Muntelui, dar și de municipiul Piatra-Neamț (în linia dreaptă sunt doar 30km). Vârful său cel mai înalt este Ocolaşul Mare, cu altitudinea de 1907 m, vârful Toaca măsurând 1904 m. Sunt 7 trasee turistice marcate pe Ceahlău, cu diferite grade de dificultate, cu două locuri principale de pornire: Izvorul Muntelui (lângă Bicaz) și Durău. Două dintre ele sunt cu plecare din comuna Bicazul Ardelean. Cei care nu urcă până sus, la Dochia sau pe Toaca, ci doar până la Fântânele sau până la Cascada Duruitoarea, se vor bucura de peisaje de neuitat și pe aceste trasee. De oriunde ar fi privit, Muntele Ceahlău oferă o priveliște de vis, impresionând prin masivitatea sa. “Priveam fără de țintă-n sus Într-o sălbatică splendoare Vedeam Ceahlăul la apus, Departe-n zări albastre dus, Un uriaș cu fruntea-n soare, De pază țării noastre pus.“ George Coşbuc 

Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni a fost inaugurat pe data de 24 iunie 2005, de Ziua Municipiului Piatra-Neamţ, în preajma aniversării a 120 de ani de la descoperirea staţiunii eponime a culturii Cucuteni şi a 70 de ani de la înfiinţarea Muzeului de Istorie şi Arheologie. La baza înfiinţării sale a stat Hotărârea Guvernului României, nr.109 din 5 februarie 2004, prin care clădirile dintr-o serie de municipii reşedinţă de judeţ, între care şi Piatra-Neamţ, ce aparţinuseră filialelor Băncii Naţionale a României, erau trecute în subordinea muzeelor judeţene din zonele respective, cu scopul de a fi transformate în unităţi muzeale. Muzeul Cucuteni  din Piatra-Neamț reprezintă practic îndeplinirea dezideratului mai multor generaţii de arheologi şi – în acelaşi timp – o recunoaştere a eforturilor constante depuse timp de peste şapte decenii de către Muzeul de Istorie şi Arheologie din Complexul Muzeal Neamț, care constituie principala instituţie de profil din România ce a contribuit la cercetarea şi valorificarea patrimoniului cultural cucutenian prin numeroasele manifestări cultural-ştiinţifice interne şi internaţionale (sesiuni, colocvii, simpozioane, conferinţe), precum şi prin publicaţiile (reviste, culegeri, monografii, sinteze, repertorii, cataloage, broşuri, pliante), realizate integral sau în colaborare, astfel încât în prezent cultura Cucuteni este civilizaţia preistorică europeană cea mai intens studiată. În plus, Muzeul de Istorie şi Arheologie a creat şi un cadru organizatoric oficial, unic în ţară, destinat exclusiv cercetării şi valorificării patrimoniului cultural cucutenian – Centrul Internaţional de Cercetare a Culturii Cucuteni, al cărui sediu se află chiar în incinta noii instituţii muzeale. Imobilul, care adăposteşte această expoziţie de excepţie, este înscris în Lista Monumentelor Istorice. Clădirea, în fapt cea mai spectaculoasă din punct de vedere arhitectonic din Piatra-Neamţ, a fost ridicată între 1928-1930 de către antreprenorul Carol Zani, după un proiect al fostului arhitect-şef al capitalei, Roger Bolomey. Construită pe cinci niveluri, aceasta a aparţinut în perioada 1930-1948 primei bănci private din Piatra-Neamţ – Banca Petrodava. Ulterior, după naţionalizare, ea a trecut în proprietatea Băncii Naţionale a României, până în anul 2004, când a fost inclusă în domeniul public al judeţului Neamţ, iar din anul următor a devenit muzeu. PROGRAM: Zilnic: 09 – 17 (octombrie – martie); 10-18 (aprilie – septembrie); Luni: închis   TARIFE: adulți - 16 lei preșcolari, elevi - 4 lei studenți, grup adulți - 8 lei

IMPORTANT: Clădirea muzeului, deosebit de spectaculoasă din punct de vedere arhitectural, se află în prezent într-un proces de reabilitare. Puteți contacta însă telefonic gazdele muzeului, pentru a verifica în prealabil statusul muzeului. ┄ Iulia Hălăucescu s-a născut la 31 martie 1924, în comuna Tarcău din județul Neamț, în familia preotului Gheorghe Verșescu. Aici nu rămâne decât 2 ani, până când tatăl său s-a mutat cu parohia la Piatra-Neamț, în mahalaua Valea Viei. Chiar dacă a stat atât de puțin în satul natal, artista a dorit să ofere localității o parte din creația sa. Astfel, în anul 2003, ia naștere Muzeul de la Tarcău, organizat într-un corp al școlii din sat care astăzi poartă numele artistei.  „Acolo unde se îngeamănă munte cu munte, brad cu brad, unde pârâul taie în stâncă drum în cascade peste trepte de gresie, acolo unde cerul se zărește ca o panglică și a cărui culoare și lumină se răsfrânge în bulboanele în care se joacă păstrăvii Tarcăului, am văzut pentru prima oară lumina zilei. În amintirea părinților și pentru semeția și frumusețea dintotdeauna a locuitorilor Tarcăului, dăruiesc localității mele natale, parte din bunurile care mi-au îmbogățit sufletul și creația, valori de artă cultă și de artă populară, ceramică reprezentativă românească din diferite zone ale țării, icoane vechi românești, obiecte de mobilier și chiar propriul meu atelier de creație.“ spunea artista la deschiderea muzeului.  Muzeul de la Tarcău este structurat în 4 săli de expoziție, care găzduiesc peste 100 de lucrări ale artistei. Majoritatea lucrărilor sunt acuarele, cu excepția unui autoportret și a unor tablouri cu membrii familiei. Picturile prezente în muzeu au ca principale teme florile, imagini din Tarcăul de altădată, dar și imagini surprinse de artistă în călătoriile sale în străinătate. Între lucrările dedicate satului natal se numără Moara veche din Tarcău, Flori de câmp din poienile Tarcăului și Gospodărie veche din Tarcău. În tablourile pictate în timpul unor călătorii în afara țării artista a imortalizat imagini din Ungaria, Bulgaria, Germania și Franța.  Supranumită „Doamna Acuarelei Românești”, artista a fost membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință din România, Cavaler al Ordinului Național ”Pentru Merit” și cetățean de onoare al orașelor Piatra-Neamț și Bicaz. De-a lungul vieții, a deschis peste 60 de expoziții personale în țară și în străinătate și a participat la peste 30 de expoziții organizate de Ministerul Culturii în 25 de țări din Europa, America de Nord și de Sud, Asia și Africa, lucrările artistei ajungând până în Japonia și Filipine. În Neamț, cu excepția acestui muzeu dedicat, lucrări ale artistei se mai regăsesc în Muzeul de Istorie din Bicaz și la Muzeul de Artă din Piatra-Neamț. 

ANUNȚ IMPORTANT: Momentan muzeul este închis pentru renovări. Întemeiat în anul 1958, Muzeul de Istorie din Bicaz funcţionează din 1966 în clădirea fostului teatru sătesc „Ion Calinderu”. Construită la începutul secolului al XX–lea, clădirea muzeului este înscrisă ca monument istoric. Expoziția permanentă a muzeului de istorie și etnografie este structurată pe trei spații distincte care ilustrează istoria monografică de pe Valea Bistriței, dar și cele 102 picturi donate orașului de pictorița Iulia Hălăucesu. Sursa informațiilor și a fotografiilor: www.monumenteneamt.ro

Muzeul de Ştiinţele Naturii din Roman a fost înfiinţat în anul 1962, prin grija regretatului muzeograf Constantin Tărăbuţă. Spaţiul destinat muzeului, compus din 8 camere, se afla în strada Alexandru cel Bun, nr. 5. În acelaşi complex erau încă 3 clădiri, precum şi porţiunea de teren – de cca. 5 hectare – destinată grădinii zoologice şi botanice. Clădirea muzeului a fost construită în secolul al XIX-lea de primul director al Spitalului Roman, doctorul Alexandru Theodori, dar a fost preluată de episcopul Melchisedec Stefănescu pentru a fi transformată în casă parohială, apoi, odată cu naţionalizarea, au fost trecută în patrimoniul administraţiei locale.

Nicolae Popa (1919-2010) a fost un meșter popular și poet, recunoscut pentru eforturile sale de a ridica în curtea casei sale din Târpești (Neamț) un mic muzeu popular, recunoscut astăzi în întreaga lume pentru creațiile sale unice.   Colecțiile sale, deschise publicului încă din anul 1977, cuprind: obiecte de arheologie, numismatică, etnografie, obiecte religioase, icoane, pictură naivă, dar și creații ale lui Neculai și Elena Popa: măști, costumații pentru spectacolele de iarnă, sculptură în lemn și piatră. „Din tinerețe mi-au plăcut datinile și obiceiurile strămoșești. De aceea am făcut muzeul. Mi-am dat seama că numai păstrând tradiția putem dovedi că am existat ca popor. Regret că tinerilor le e rușine cu portul nostru tradițional. Port național mai frumos ca în România nu există nicăieri. Tinerii au început să îmbrățișeze ce vine din străinătate. În schimb, străinii apreciază mai mult decât noi ce avem noi aici“, spunea meșterul Neculai Popa. Exponatele unicat pot fi vizionate în cele 12 camere destinate muzeului și în frumoasa curte cu sculpturi ale familiei Popa. Primul muzeu - a funcţionat din 1964 până în 1977 în vechea clădire de serviciu a învăţătorului satului, pe care N. Popa a reparat-o si reamenajat-o pentru a putea adăposti colecţia sa de obiecte Casa cu măști - Această clădire a fost construită de către Vasile și Elena Popa în a doua parte a sec. XIX și este compusă din patru încăperi: hol de intrare, dispus central, două camere amplasate de o parte și de alta a holului și o a patra cameră (care avea rol de magazie, mărită ulterior), amplasată în partea din spate a clădirii. În prezent construcția găzduiește majoritatea creațiilor lui Neculai și Elena Popa (măști și costume pentru spectacolele de Crăciun și Anul Nou, sculpturi naive, în lemn și piatră, realizate în decursul anilor) și o colecție de veste brodate cu motive decorative tradiționale, din zona Neamț. Casa colecțiilor - Odată cu intrarea muzeului din Târpeşti în circuitul turistic, pe la începutul anilor șaptezeci, Neculai Popa și-a dat seama că este nevoie de construcția unei clădiri destinate colecțiilor acestui muzeu, cu atât mai mult cu cât numărul obiectelor adunate sporise foarte mult. Și pentru că era vorba de o construcție nouă, el s-a gândit ca acesta să fie amplasată în curtea locuinței sale, locul unde își desfășura activitatea sa de creație și unde începuse deja să gândească și realizarea unui complex de sculpturi pentru exterior (poarta și curtea cu sculpturi). Casa colecțiilor a fost începuta în anul 1974, iar peste trei ani, în 1977, va fi deschisă publicului. Construcția adăpostește majoritatea colecțiilor Muzeului Popa: > arheologie, > numismatică, > etnografie, > obiecte religioase, > pictură naivă. Curtea cu sculpturi - Curtea muzeului a fost împodobită încă de la începutul anilor ’70 cu creațiile în lemn și piatră ale lui Neculai Popa, lucrări ce au dimensiuni care variază între 1 și 2,5 m. Accesul spre acest ansamblu de sculpturi se face printr-o poartă monumentală, sculptată în lemn de stejar, un fel de ”arbore genealogic” al familiei, care înglobează circa 23 de figuri umane. Foto Video & Info Credit: www.muzeulpopa.ro

Din dorința de a arăta cum este o zi din vața unui monah, în special a măicuțelor de la Mănăstirea Agapia, în 2013 s-a deschis spre vizitare una din casele din satul mănăstiresc. În căsuța mobilată și amenajată cu grijă se pot găsi icoane, obiecte bisericești, broderii, covoare realizate în mănăstire. În cele 3 ateliere (de țesut și broderie, de olărit și de brutărie) cei interesați își pot testa îndemânarea și creativitatea. Muzeul Vivant este găzduit de una dintre cele mai vechi case ale satului monahal Agapia, acesta fiind construit cu parter din piatră și cu etaj din lemn. Chilii și camere gospodărești sunt amenajate în stil tradițional și atractiv, prezentând cum se desfășoară ziua unei măicuțe în mănăstire. De asemenea, la parter se poate observa cum își duceau traiul călugării în trecut, înainte ca Agapia să fie mănăstire de maici. Chiar dacă muzeul există doar de câțiva ani, exponatele, mobilierul, țesăturile au fost create acum sute de ani. Sursa informațiilor și mai multe detalii găsiți pe https://www.tinutulzimbrului.ro/descopera/muzeul-vivant/

Bicaz este un mic oraș din județul Neamț, format din localitățile componente Bicaz (reședința), Capșa, Dodeni și Izvoru Muntelui, și din satele Izvoru Alb, Potoci și Secu. Acesta are o populație de circa 6000 locuitori. Acesta rămâne însă un oraș important de tranzit în plin sezon, fiind în drumul turiștilor atât spre Cheile Bicazului + Lacul Roșu, cât și spre Barajul Bicaz + Durău. Pentru o scurtă oprire, puteți admira aici Muzeul de Istorie (fostul teatru sătesc) și Palatul Primăriei Bicaz (fosta casa regală), ambele încadrate pe lista clădirilor istorice.

Roznov este un mic oraș din Neamț, format din localitățile componente Chintinici, Roznov (reședința) și Slobozia. Orașul se află în partea de nord a depresiunii Cracău-Bistrița, pe râul Bistrița, la 15 km sud-est de municipiul Piatra-Neamț. Este străbătut de șoseaua națională DN15, care leagă Bacău de Piatra-Neamț și mai departe de Bicaz. La Roznov, acest drum se intersectează cu șoseaua județeană DJ156A, care îl leagă spre nord de Girov (unde se intersectează cu DN15D), Dobreni (unde se intersectează cu DN15C), Negrești și Crăcăoani, și spre sud de Borlești, Tazlău și mai departe în județul Bacău de Balcani, Pârjol și Ardeoani (unde se termină în DN2G). Prin oraș trece și calea ferată Bacău-Bicaz, care este deservită de stația Roznov. Principalele atracții din Roznov sunt: Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae”, Biserica „Sfinții Apostoli”, dar și Parcul Central și Obeliscul eroilor din Războiul Ruso-Turc.

Palatul Cnejilor este un palat ruinat situat în satul Ceahlău din comuna cu același nume (județul Neamț). El a fost construit în secolele XVII – XVIII de către boierii din familia Cantacuzino ce stăpâneau moșiile din împrejurimi în incinta fostului schit Hangu. Obținând dreptul de proprietate în 1839, Cantacuzinii transforma așezarea mănăstireasca în curte boierească fortificată, modificând chiliile, construind anexe, întărind zidul de incintă. Astfel s-a născut Palatul Cnejilor, în fapt o locuință boierească aflată la limita între conac și palat, clădită după toate regulile feudale. AICI puteți afla mai multe detalii despre istoria acestui loc. Chiar dacă palatul nu a fost (încă) reabilitat, locația merită o vizită datorită trecutului bogat și interesant.

Născută din pasiunea unui american și a unui român, cu multă muncă și trudă, Păstrăvăria Bistra Montana din Neamț dorește să vă ofere momente de relaxare, departe de agitația orașului, fiind totodată o oază de liniște și confort. INFORMAȚII SUPLIMENTARE Ne aflăm în localitatea Telec din județul Neamț, la o abatere de 12 km din șoseaua Bicaz spre Chei și Lacul Roșu. Vă stăm la dispoziție cu 7 camere cu pat matrimonial, dar și cu un restaurant cu 32 locuri, creat având la bază păstrăvăria proprie. E bine de știut că și comercializăm puiet de păstrăv pe bază de contract ferm. De asemenena, organizăm reuniuni familiale, pescuit sportiv în bazinele proprii cu păstrăv, vânătoare în fondul forestier din Masivul Ceahlău, sejur la mănăstirile din județul Neamț, plimbări cu vaporul pe lacul Bicaz.

Peștera Sfântului Cuvios Chiriac se află în apropierea bisericii voievodale de la Bisericani, situată astăzi în incinta sanatoriului.  De-a lungul secolelor lăcașul a fost loc de rugăciune pentru mulți pustnici, dar poartă numele Cuviosului Chiriac, viețuitor din secolul al XVII-lea, care a trăit în peșteră timp de 60 de ani, în nevoință aspră. La căpătâiul său s-a închinat însuși Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, în semn de prețuire pentru sfințenia sa.  Primul sihastru cunoscut din culmile Bisericanilor este însă Sf. Iosif, considerat întemeietor al vetrei monahale de la Bisericani, în secolul al XV-lea. Născut într-un sat din Neamț, Sfântul Iosif și-a început viața monahală la Mănăstirea Bistrița, dar de acolo a plecat să se închine la Mormântul Sfânt și a rămas ani buni în Valea Iordanului unde a întemeiat prima comunitate duhovnicească românească din Țara Sfântă. Din cauza năvălirii arabilor a revenit în Moldova împreună cu ucenicii săi, întemeind primul schit de la Bisericani.  Sfinții Chiriac și Iosif au fost canonizați în anul 2008, iar moaștele lor se află în biserica voievodală de la Bisericani. Sunt pomeniți pe 1 octombrie, când viețuitorii mănăstirii și credincioșii merg în procesiune până la peșteră.  Călugării de astăzi de la mănăstire spun că în zonă ar exista mai multe astfel de peșteri care încă nu au fost descoperite, chiar numele de Bisericani datorându-se celor care veacuri la rând s-ar fi nevoit, sfințind cu rugăciunile și trupurile lor aceste locuri. 

Sfânta Teodora s-a născut în satul Vânători din județul Neamţ, pe la anul 1650. Era una dintre cele două fiice ale lui Ştefan Joldea, armaş la Cetatea Neamţului. Tinerețea Teodorei este marcată de un eveniment tragic: moartea surorii sale la o vârsta fragedă. Din acest motiv, Teodora dorește să se retragă la mănăstire. Dar pentru a nu-și îndurera părinții care  pierduseră deja o fiică, aceasta se căsătorește. După moartea lor însă, hotărăște împreună cu soțul său să meargă fiecare la o mănăstire. La 30 de ani Teodora va intra la schitul Vărzăreşti-Vrancea, iar soţul ei se va călugări la Schitul Poiana Mărului.  Din cauza năvălirilor turcești Teodora se retrage în locuri mai ascunse, la hotarul dintre munţii Buzăului şi ai Vrancei. După câțiva ani revine în Neamţ şi trăiește în apropierea schitului Sihăstria, în chilia de lângă Bisericuța dintr-un lemn, care există și astăzi. Acolo își petrecea timpul în rugăciune şi cugetare, în haine sărăcăcioase, hrănindu-se doar cu ce îi oferea pădurea: fructe, bureţi, urzici, rădăcini.  La o nouă năvălire a turcilor, Cuvioasa a fost văzută de aceştia și urmărită. Atunci are loc una din cele mai mari minuni din viața Teodorei. La rugăciunea ei, o stâncă s-a despicat și a format o peșteră ce a adăpostit-o pe Sfânta, zidul de piatră închizându-se în fața năvălitorilor turci. Teodora va locui până la sfârșitul vieții în această peșteră ce poate fi văzută și astăzi, aflată la doar 50 metri de chilie.  Aici a trăit Sfânta 10 ani, neștiută de lume, doar în grija lui Dumnezeu, alături de fiarele pădurii. Se spune chiar că a binecuvântat aceste locuri astfel încât cei care vor ajunge aici să fie ocrotiți toată viața de fiarele sălbatice.  Perioada petrecută în această peșteră o aduce pe Cuvioasă la cel mai înalt grad de asceză. Primește darul ”înainte-vederii”, ajunge să nu mai simtă frigul, setea, foamea sau somnul. Nu mânca săptămâni întregi, iar hainele ii erau doar niște zdrențe.  Sfânta începe să își dorească tot mai mult sfârșitul, dar înainte de asta să fie împărtășită. Și ruga i-a fost ascultată. Mai multe păsări mergeau la Schitul Sihăstria la vremea mesei, luau pâine în cioc și zburau cu ea spre Sihla. Văzându-le, starețul trimite doi ucenici să vadă unde se îndreaptă păsările. Acestia o găsesc pe Cuvioasa Teodora în rugăciune, înălţată de la pământ, asemenea Cuvioasei Maria Egipteanca. Ea le-a povestit despre viața sa, despre apropiatul ei sfârşit, si i-a rugat sa meargă la mănăstire să-I aducă un preot ca să se poată împărtăşi. A doua zi dimineaţă sfanta a fost impartasita si imediat după si-a dat sufletul.  Moaştele sale au fost aşezate în peşteră, unde au stat aproape 100 de ani. În 1830, trupul făcător de minuni al Cuvioasei a fost dus de familia Sturza la biserica din Miclăuşeni-Iaşi. De acolo, în 1856, moaştele au ajuns la lavra Pecerska din Kiev, unde se află şi astăzi. 

Piatra Teiului din Neamț este o klippă calcaroasă situată în coada cuvetei actuale a lacului de acumulare Izvorul Muntelui de pe Râul Bistrița, declarată ca monument al naturii din anul 1951, actualmente cu statut de rezervație geologică. Stânca, cu o înălțime de 23 metri, este amplasată pe o terasă mai înaltă cu 5-7 metri față de nivelul Bistriței. Aria protejată are o suprafață de doar 0,2 ha și se găsește la altitudinea de 508 metri. Misterioasa formațiune este un martor de eroziune al unui recif cretacic de natură coraligenă. În compoziția rocii intră o bogată faună fosilă sarmatică. Inițial denumită Piatra Dracului datorită singularității ei, lucru ce nu putea fi explicat decât prin legende, ulterior a căpătat denumirea actuală după ce spre vârful ei a crescut un tei. Potrivit legendelor, Diavolul ar fi rupt într-o noapte o bucată de stâncă de pe vârful Ceahlăului pentru a opri apele Bistriței și a inunda zona. În timp ce zbura cu stânca în brațe, el ar fi fost surprins de apariția zorilor și, temându-se de lumina soarelui, ar fi lăsat-o să cadă și ar fi fugit să se adăpostească în întuneric. Sursa informațiilor: https://ro.wikipedia.org/wiki/Piatra_Teiului Credit foto: http://zigzagprinromania.com/

De la Păstrăvăria Bistra Montana se face dreapta, urmând drumul forestier de pe valea Râului Bistra Mică. Acesta are o lungime de 7km, e destul de bine întreținut și poate fi urcat cam cu orice tip de mașină (cu excepția celor foarte joase). Un SUV sau un jeep e cu atât mai potrivit. Fără a vă grăbi, acest drum se parcurge în aproximativ o oră. În Poiana Stănile se deschide o priveliște absolut minunată cu Masivul Ceahlău și culmile sale. Întreg cadrul natural merită admirat în tihnă. E bine de știut că în această poiană se află și schitul cu același nume, dacă vă doriți să faceți o scurtă abatere pentru a-l vizita. Majoritatea celor care urcă pe Ceahlău își parchează mașinile în această poiană. Dacă dispuneți însă de o mașină cu garda sus, drumul forestier continuă dincolo de barieră, încă 2-3km, până în punctul „hiding parking place” (îl găsiți pe Google Maps). Foto via https://samsara11.wordpress.com/

Una dintre cele mai îndrăgite atracţii turistice din județul Neamț, mai ales pentru cei mici, este Zimbrăria „Dragoş Vodă” din Vânători-Neamț. Aici aveţi ocazia să vedeţi un animal care aproape că a dispărut din ţara noastră, dar a fost reintrodus ulterior în circuit: zimbrul. Pe lângă zimbri, mai este amenajată şi o mini-grădină zoologică, unde trăiesc câţiva cerbi lopatari şi carpatini, căprioare, urşi şi diferite specii de păsări. PROGRAM DE VIZITARE: Luni-Duminică 10:00 - 18:00 TARIFE DE VIZITARE: Adulți 15 lei și copii 7 lei.  Pentru grupurile organizate de minim 10 persoane se oferă reduceri (adulți 12 lei, copii 5 lei). 

Conacul Catargi din Tupilați a fost construit în anul 1842, pe locul unuia mai vechi. Suprafața de 10.400 metri pătrați a conacului care cuprindea pe lângă conacul propriu-zis și o serie de dependințe (locuințe pentru îngrijitori, grajduri, beciuri și hambare) era înconjurată, după modelul fortificațiilor marilor reședințe feudale, de un zid din piatră nefasonată cu turnuri circulare de apărare la colțuri, datând din epoca medievală. Tradiția locală atribuie atât turnurile de la colțurile zidului de piatră împrejmuitor, cât și stejarul secular de lângă conac perioadei de domnie a lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Conacul are un etaj, fațada sa fiind împărțită de un pavilion vertical cu geamlâc în două corpuri inegale. În conac se intra printr-o boltă de trăsură cu stâlpi și deschideri în arcadă. Conacul și dependințele făceau parte dintr-un ansamblu arhitectural unitar împreună cu Biserica "Sf. Voievozi" din același sat, care a fost ctitorită în 1811 de către boierul Ștefan Catargiu (1789-1866), mare logofăt și caimacam al Principatului Moldovei. De asemenea, și biserica este monument istoric. După instaurarea regimului comunist în România în anul 1948, conacul a fost expropriat de stat și transformat în sediu de cooperativă agricolă de producție. El a fost folosit mulți ani la rând fără a i se face lucrări de reparații sau măcar de întreținere. Nemaifiind îngrijit, el a început să se degradeze. Într-un raport din 1978, conacul este prezentat ca fiind degradat, iar grinzile și acoperișul pe punctul de a se dărâma. După răsturnarea regimului comunist, conacul a trecut în administrarea Primăriei Tupilați care nu s-a preocupat de reabilitarea sa, situația sa juridică fiind incertă. De-a lungul timpului, degradarea conacului s-a accentuat. Din nefericire, o parte din acoperiș și peretele de est cu plafoanele s-au prăbușit, iar pe clădire și pe ziduri s-au instalat plăcuțe de avertizare. Soluționarea cauzei s-a tărăgănat și abia în iunie 2008, Prefectura a eliberat hotărârea pentru punerea în posesie a conacului cu dependințele acestuia și 35 de hectare de teren din fosta moșie către moștenitorii familiei Strâmbeanu. Sursa informațiilor: https://ro.wikipedia.org/wiki/Conacul_din_Tupila%C8%9Bi

Ambele sate sunt situate la poalele Dealului Cernegura și fac parte din comuna Alexandru cel Bun. Cele două localități sunt de regulă tranzitate de cei care au vizitat zona Lacului Bâtca Doamnei cu Cetatea Petrodava și continuă mai departe spre Bicaz. Desigur, ordinea poate fi și inversă. Aici se află și o frumoasă zonă de agrement numită „La Iazuri”, atractivă pentru pasionații de pescuit, dar și renumitul loc de fotografiat „La Lebede”.

SCURT ISTORIC AL LOCALITĂȚII Se pare ca denumirea localitatii provine de la un anume Savin si de la urmasii acestuia, fapt care insa nu este recunoscut documentar. Prima atestare documentara a localitatii este cea de la 6 ianuarie 1411 in care satul apare cu denumirea de Sobolesti si apoi cea din 11 iulie 1428 in care este denumit Sobolea si care apartinea de Manastirea Bistrita. Prima mentionare a actualei denumiri este de la 4 martie 1797, cand domnitorul Alexandru Calimachi porunceste ispravnicilor de Neamt sa cerceteze plangerea egumenului de la Manastirea Bistrita impotriva locuitorilor satului Savinesti. Satele care intra in componenta comunei sunt Savinesti, Dumbrava Vale si Dumbrava Deal. La acestea se poate adauga si Colonia Savinesti, o mica comunitate (actualmente cartier) ce a luat fiinta odata cu venirea in localitate a muncitorilor si specialistilor ce au contribuit la ridicarea in anii '60 a platformei chimice. Satul Dumbrava Deal (ce a luat fiinta dupa 1907 din locuitorii fugiti de pe mosiile boieresti din satele Cracauani, Bargauani si Rediu) era numit Dumbrava Rosie din deal si s-a constituit pe locul unei dumbrave de stejari ce a fost defrisata dandu-se loturi de improprietarire locuitorilor. Locuitorilor acestui sat li se spuneau "cei din deal" si de aici si denumirea satului Deleni. COMBINATUL SĂVINEȘTI De Savinesti se leaga numele combinatului de fire si fibre sintetice, candva mandria industriei chimice romanesti. Conform datelor de pe Wikipedia, platforma industriala Savinesti a fost ridicata in anul 1957. Si s-a inceput cu o unitate de productie de fibre sintetice.  In anul 1958 a fost pus in functiune Combinatul de Ingrasaminte Azochim, actualmente SC Ga-Pro-Co Chemicals Savinesti. La Azochim lucrau pe atunci aproape 3000 de nemteni. Din platforma industriala mai faceau parte Fibrex, Rifil, Melana si Institutul de Cercetari pentru Fire si Fibre Sintetice (ICEFS) Savinesti (infiintat in 1991). Pe platforma chimica Savinesti, lucrau la un moment dat aproximativ 18.000 de oameni, cu tot cu cei de pe santiere, marea majoritate navetisti din Piatra-Neamt.

Tradiţia consemnată în unele manuscrise vechi spune ca un anume sihastru, Agapie, împreună cu câţiva ucenici, s-a retras de la Mănăstirea Neamţ pentru o viaţă de austeră isihie şi a ridicat, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, un schit modest, din lemn. De la acest sihastru şi-au luat numele Schitul şi Mănăstirea Agapia, munţii din jur, pârâul, satul şi comuna, care erau proprietăţi ale mănăstirii. Prima menţiune documentară e făcută de hotărnicia lui Ilieş Vodă, în anul 1437, prin care se stabileşte hotarul între Mănăstirea Agapiei şi Mănăstirea Neamţ, cu care se învecina. Un document de la 12 iulie 1464, îl aminteşte pe Ieromonahul Arsenie, egumenul Agapiei, într-o dispută cu Cetatea Neamţului pentru o casă cu livadă din Târgul Neamţului. Un alt document, din 1498, îl menţionează pe Isaia, egumenul Agapiei, care a avut gâlceava cu Cetatea Neamţului pentru un munte de hotar. Agapia este pe lista mănăstirilor din timpul domniei lui Ştefan cel Mare, pe când avea 15-20 de călugări. Acestea sunt dovezi că Agapia a existat de-a lungul secolului al XV-lea. Credit foto: Oana Nechifor (via Doxologia.ro)

Schitul Cuejdi, ce poartă hramul „Sf. Cuvios Daniil Sihastrul”, este subordonat Mănăstirii Bistriţa din județul Neamț. Ctitorii lăcașului sunt credincioşii localității şi reprezentanții primăriei Comunei Gârcina din anul 1998. Merită să faceți aici un scurt popas în drumul vostru spre Lacul Cuejdel, o altă frumoasă creație a naturii în ținutul nostru.

Stânca Șerbești se află la 17 km de Piatra-Neamț, în comuna Ștefan cel Mare, pe dealul Măgura Șerbești (512 m). Accesul se face rutier, prin DN15D Piatra Neamț - Roman. Spre sfârșitul satului Girov, se face stânga pe DJ208G spre Hanul Ancuței până în satul Ștefan cel Mare, unde există un indicator către rezervație. DETALIILE ATRACȚIEI Stânca Șerbești, cunoscută de localnici ca ”Dealul cu chip de om” sau ”Dealul Mortului”, este un monument al naturii cu statut de rezervație naturală geologică și peisagistică de categorie III IUCN. Elementul de unicitate al acestei stranii formațiuni este dat de gresiile dure, care s-au ridicat în mod neobișnuit, în urma mișcărilor tectonice, marne și conglomerate de varstă sarmațiană formate în urmă cu aproximativ 10 milioane de ani. La o privire mai atentă, înclinarea mare a acestor formațiuni seamănă cu un profil de om care privește spre cer. În anul 1972, Stânca Șerbești a fost declarată arie protejată pe o suprafață de 5 hectare în urma importantelor descoperiri geologice şi paleontologice făcute în zonă: scoici fosile, melci marini fosili, dar și două specii de stejar. MITURI ȘI LEGENDE Localnicii din aceste locuri vorbesc despre un mit al unei încăierări între ”urieșii” care trăiau în urmă cu milioane de ani pe muntele Ceahlău. Unul dintre uriași și-a ales locul de veci în această zonă, unde s-a ascuns sub o bucată de deal. Odată cu trecerea vremii, chipul lui a ieșit la suprafață și îl putem vedea cum se odihnește în deplină tihnă, privind spre cer.  Legenda din vremea lui Ștefan cel Mare spune că Stânca de la Șerbești era un loc unde Marele Voievod atârna capetele prizonierilor din luptele cu turcii. Localnicii numesc și astăzi locul ”Măgura cu țeste”. Conform acestui mit, capetele războinicilor căzuți reprezenta un semn pentru toți cei care circulau în acele vremuri în zona Moldovei.

Staţiunea Bălţăteşti se află în N-E judeţului Neamţ, în Depresiunea Neamţ, chiar între oraşele Piatra Neamţ (34 km distanţă) şi Târgu Neamţ (11 km distanţă). Staţiunea se află în Valea Sărată, fiind adăpostită de colinele din sud-vestul Depresiunii Neamţ. În vecinătatea comunei, se află localităţile Netezi, Suseni, Ghindăoani, Crăcăoani, Văratec şi Săcălușești. În localitatea Bălţăteşti, apele clorosodice sunt folosite cu succes pentru recuperarea medicală. Regiunea Bălţăteşti are o istorie îndelungată, fiind locuită din timpuri străvechi. Lemnul pădurilor, apele termale, clima blândă şi câmpurile înverzite ce asigurau hrana oilor şi vitelor au fost factorii cheie ce au dus la dezvoltarea economică a acestor locuri. După formarea statului feudal, în Depresiunea Neamţ au avut loc deplasări şi migraţii de populaţie, fapt ce a dus la creşterea numărului de aşezări şi la mărirea acestora. Astfel, la Bălţăteşti s-au stabilit mai multe persoane, formând aşezări precum: Ghindăoani, Ţuţuieni, Oslobeni. În anul 1918, comuna Bălţăteşti era formată din satul cu acelaşi nume, precum şi din localităţile Valea Arini, Valea Seacă, Mitocul-Bălan, având în total o demografie de 3000 de locuitori. Despre existenţa izvoarelor minerale din Bălţăteşti s-a auzit pe la începutul secolului al XIX-lea, fiind analizate la început de către principii Cantacuzini. Câţiva ani mai târziu, în toată Moldova se duce apoi vestea despre efectele binefăcătoare ale Slatinei de la Bălţăteşti, devenind populară în rândul femeilor şi copiilor care veneau aici şi-şi îmbunătăţeau starea de spirit considerabil. Sursa informațiilor și mai multe detalii găsiți pe https://statiunibalneare.com/blog/afectiuni-tratate-la-baltatesti/

Statiunea Durau este o statiune montana, situata la poalele Masivului Ceahlau, pe teritoriul judetului Neamt, la o distanta de aproximativ 100 km de Piatra-Neamt si 9 km de lacul de acumulare Izvorul Muntelui. Pe https://www.libertatea.ro/lifestyle/statiunea-durau-activitati-obiective-turistice-3689178 puteți afla mai multe detalii despre această destinație turistică.